vineri, 14 noiembrie 2008

Azi sunt pesimist (1)

Trăiesc în România, într-un oraş nici prea mare, nici prea mic. Şi pâna acum, să mă ajute Dumnezeu în continuare să fac la fel, am încercat să-mi văd de treaba mea. Să nu deranjez, să nu calc pe bombeu diverse personaje. Chestie care mi-a fost benefica din anumite puncte de vedere, însă de-a dreptul distrugătoare din perspectiva creşterii economice a afacerilor pe care am încercat să le dezvolt. Fiindcă am refuzat să mă înregimentez politic sau /şi cocalaristic (daca îmi e permisă inventarea acestui cuvânt), nu am avut decât de pierdut, mai ales în ultimii ani, drept pentru care am ajuns în situaţia de a mă gândi foarte serios la a-mi închide afacerile (atât cât a mai rămas din ele) şi de a căuta oportunităţi în afară. Fiindcă aici, în ţara ta, dacă nu eşti membru de partid (orice partid) nu meriţi o pâine. Dacă nu dai şpagă nu meriţi o pâine. Dacă nu esti manelist, nu meriţi o pâine. Dacă eşti cinstit nu meriţi o pâine. Meriţi în schimb să fii tratat ca un posibil hoţ.
Aşa că, pentru a-mi păstra independenţa şi verticalitatea, în acest moment singura solutie viabilă de a scăpa din această mlaştină este "afară". Evident, nu la spălat vase sau la cărat cărămizi pe şantiere, cu atât mai puţin la căpşuni sau castraveţti. Nu am facut atâta şcoală, nu am înghiţit atâtea în ţara asta pentru a căpăta experienţă doar ca să ajung slugă. Sunt destule oportunităţi care să-mi permită să-mi demonstrez aptitudinile şi unde să fiu apreciat, fără a mi se cere să fac plecăciuni în faţa unor nulităţi, în faţa unor oportunişti şi lingăi. Şi dacă asta n-o pot face pentru ţara in care trăiesc, asta e. O să beneficieze altii de cunoştinţele mele. In fond, nu sunt nici primul, nu voi fi nici ultimul.
Am ajuns la saturaţie, sunt scârbit la maxim de ce s-a ales din ţara ast în 20 de ani. Am fost unul dintre cei care, în Decembrie '89, credea cu tărie că ţara asta se va transforma în bine. Şi pentru asta am refuzat oportunitatea de a emigra, ca student în prima fază, în US. Acum "după 20 de ani" mă uit în jurul meu şi îmi dau seama că a fost, probabil, cea mai proastă decizie pe care am putut s-o iau în viaţă. Pentru că, după 20 de ani, pur şi simplu realizez că societatea asta e atât de bolnavă că nu se va mai face bine niciodată. Indiferent câte UE vor mai veni peste noi. Ba mai mult, observ că cei veniţi de "afară" să ne trateze, nu numai că nu reuşesc, dar se molipsesc şi ei de felul ăsta "de a fi" care ne guvernează, în mod obligatoriu şi fără opţiunea de a refuza, vieţile. Suntem o societate puternică se pare, care reuşeste să impună şpaga, manelismul, făloşenia, egocentrismul, şi celor care erau, până mai ieri, guvernaţi de alte percepte de viaţă. Puternică, însa această putere este în fapt doar un cancer, un mucegai, o putreziciune care roade, încet-încet, tot ce prinde.
Un mai tînăr interlocutor îmi spunea într-o discuţie că nu sunt patriot când gândesc aşa. Că avem cu toţii o datorie faţă de ţară. Aşa gândeam şi eu. Acum 20 de ani. De aia n-am plecat. Aceşti ani au trecut, si n-am ajuns nicăieri. Aşa că eu unul nu mai cred în idealurile astea. Sunt doar niste speranţe desarte. "Ia sa fie un nucleu patriot şi realist la conducerea ţării, să vezi ce repede s-ar schimba lucrurile în 20 de ani ", îmi zicea acelaşi interlocutor. Din păcate pentru ţara asta, n-are să se întample asta niciodată! Iar pentru mine, personal, cei 20 de ani au trecut.
Am fost patriot, poate mai mult decât alţii, cu siguranţă mai mult decat ar fi fost cazul. Acum unii mă arată cu degetul, că am ajuns la vârsta mea să îmi doresc sa plec de aici, şi că nu-mi pasă de ţara mea. Ăsta e crudul adevăr, de patriotismul meu s-a ales praful, au avut grijă de asta cei 20 de ani "de tranziţie". Oportunităţi poate ar mai fi, însă pur şi simplu refuz să mai fac uz de ele în condiţiile astea. Mi-e silă numai la gândul că, pentru cutare lucrare, cineva trebuie să-şi ia "partea". Şi nu vreau să mai trăiesc aşa.
"Ce mi-a dat mie ţara asta, şi de ce îi sunt dator?". Ei bine, nu putem nega, ţara asta ne-a dat o educaţie, ţara asta ne-a dat un loc sub soare. Ţara asta ne-a dat o copilărie, aşa cum a fost ea - frumoasă pentru unii, grea pentru alţii, ţara asta ne-a dat cât a putut ea să ne dea. Problema e că noi ce dăm, nu dăm ţării, ci acestei societăţi putrede şi, cel mai grav, celor ce o guvernează şi o ţin în viaţă. Şi aici e adevărata problemă: "Ce mi-a dat mie societatea şi statul român, şi de ce i-aş fi dator?" Aici răspunsul se schimbă radical - societatea asta nu mi-a dat până acum nimic bun, eu în schimb i-am dat mai mult de jumătate din viaţa mea. Societatea asta îmi dă doar nervi şi stres. Statul nu-mi dă nimic. Imi ia în schimb tot ce poate. Nu-mi lasă nici măcar acel minim necesar unui confort decent. Şi atunci, ca să îl obtin, ar trebui să devin şmenar, şmecher, combinator, şpăgar, evazionist, de ce nu chiar om politic, adică ceea ce nu am fost şi nu vreau să devin vreodată.
Drept pentru care explorez deja oportunităţi şi variante în locuri unde "filozofia" asta de viaţă românească nu a pătruns. Incă...

Revin. Mai am.

Niciun comentariu: