Am ramas fara nici un bunic. Ultima mea bunica s-a stins ieri, la 102 ani...
Despre morti numai de bine, se zice. Dar despre aceasta bunica nici sa vrea nu cred ca ar putea cineva sa spuna ceva rau.
Mica de statura, blajina, cu privirea senina. Asa mi-s primele amintiri despre ea, asa s-a si dus dintre noi. Viata nu cred ca i-a fost usoara, nu cred ca avea cum. Primul razboi l-a prins ca si copil, pe al doilea, inclusiv refugiul din Ardealul cedat, ca om matur, cu toate responsabilitatile fata de familie. A urmat perioada neagra a interzicerii cultului Greco-Catolic, cand a fost alaturi de bunicul, care a fost preot. Prin toate a trecut cu fruntea sus, cu Biblia in mana, nedezicandu-se niciodata de crezurile ei.
A fost senina si lucida pana in ultima ei zi. S-a stins in sfanta zi de Duminica, dupa ce a ascultat la radio, ca de obicei, slujba de la Vatican. Nu a fost tintuita la pat, dar, fiindca la nouazeci si ceva de ani a insistat sa alerge prin curte dupa gaini si si-a rupt soldul, nu se mai putea misca fara ajutor. Ultima ei dorinta din ultimii ani a fost ca Dumnezeu sa o ia mai iute, sa nu-si mai chinuie copii care aveau grija de ea.
De astfel de oameni trebuie sa-ti aduci aminte cu respect. Si cu un zambet.
M-a amuzat cand mi-am dat seama ca bunica are o varsta venerabila. Nascuta in 1905, a iesit la pensie in 1959, la 54 de ani, cu un an mai devreme, pe motiv de boala, fiindca in acel an bunicul a fost arestat, si a trebuit sa aiba grija de copii. Sa zicem ca in acel an la oficiul postal s-a angajat o postarita noua, o tanara de 18 ani, si in primul ei drum "pe teren" i-a dus prima pensie bunicii. Inseamna ca aceasta postarita imaginara este, la randul ei, pensionara din 1996, iar urmatoarea postarita proaspat angajata, la fel de imaginara, i-a mai dus pensia inca 22 de ani!
Acum doi-trei ani acuza dureri intercostale foarte mari. Am chemat un medic, prieten. A consultat-o ce a consultat-o, dar n-a putut sa gaseasca nimic. Probabil ca la un pacient avand o asemea varsta nici nu prea stii ce si cum sa cauti. Eu eram in alta camera, si am auzit cum medicul a inceput sa o ia la intrebari.
- Si ia zi, bunica, ce faci dumneata toata ziua?
- Pai ce sa fac? Uite, citesc, ascult radio...
- Asa. Altceva, ce mai faci?
- Pai... cos!
- Ce cosi?
- Uite, am aici o etamina, fac o fata de masa la stranepoti.
- Ia arata-mi cum cosi.
- Pai uite asa. Iau acul, iau ata, bag ata in ac, tai ata, si cos uite asa...
In acel moment l-am auzit pe prietenul medic cum incepe sa rada in hohote. Dupa aceea i-a mai zis cate ceva bunicii, si a venit la mine.
Mi-a explicat ca din cauza ca vederea bunicii scazuse ii era din ce in ce mai greu sa bage in ac. Si de aceea isi punea ata din ce in ce mai lunga, sa-i ajunga mai multa vreme. Ceea ce ducea la miscari din ce in ce mai ample la cusut. De unde a aparut si o draguta de febra musculara... Asa ca reteta medicului a fost "ata mai scurta la cusut!"
Da, bunica mea nu mai e...
Adio, bunica... Dumnezeu sa te odihneasca in pace...
Despre morti numai de bine, se zice. Dar despre aceasta bunica nici sa vrea nu cred ca ar putea cineva sa spuna ceva rau.
Mica de statura, blajina, cu privirea senina. Asa mi-s primele amintiri despre ea, asa s-a si dus dintre noi. Viata nu cred ca i-a fost usoara, nu cred ca avea cum. Primul razboi l-a prins ca si copil, pe al doilea, inclusiv refugiul din Ardealul cedat, ca om matur, cu toate responsabilitatile fata de familie. A urmat perioada neagra a interzicerii cultului Greco-Catolic, cand a fost alaturi de bunicul, care a fost preot. Prin toate a trecut cu fruntea sus, cu Biblia in mana, nedezicandu-se niciodata de crezurile ei.
A fost senina si lucida pana in ultima ei zi. S-a stins in sfanta zi de Duminica, dupa ce a ascultat la radio, ca de obicei, slujba de la Vatican. Nu a fost tintuita la pat, dar, fiindca la nouazeci si ceva de ani a insistat sa alerge prin curte dupa gaini si si-a rupt soldul, nu se mai putea misca fara ajutor. Ultima ei dorinta din ultimii ani a fost ca Dumnezeu sa o ia mai iute, sa nu-si mai chinuie copii care aveau grija de ea.
De astfel de oameni trebuie sa-ti aduci aminte cu respect. Si cu un zambet.
M-a amuzat cand mi-am dat seama ca bunica are o varsta venerabila. Nascuta in 1905, a iesit la pensie in 1959, la 54 de ani, cu un an mai devreme, pe motiv de boala, fiindca in acel an bunicul a fost arestat, si a trebuit sa aiba grija de copii. Sa zicem ca in acel an la oficiul postal s-a angajat o postarita noua, o tanara de 18 ani, si in primul ei drum "pe teren" i-a dus prima pensie bunicii. Inseamna ca aceasta postarita imaginara este, la randul ei, pensionara din 1996, iar urmatoarea postarita proaspat angajata, la fel de imaginara, i-a mai dus pensia inca 22 de ani!
Acum doi-trei ani acuza dureri intercostale foarte mari. Am chemat un medic, prieten. A consultat-o ce a consultat-o, dar n-a putut sa gaseasca nimic. Probabil ca la un pacient avand o asemea varsta nici nu prea stii ce si cum sa cauti. Eu eram in alta camera, si am auzit cum medicul a inceput sa o ia la intrebari.
- Si ia zi, bunica, ce faci dumneata toata ziua?
- Pai ce sa fac? Uite, citesc, ascult radio...
- Asa. Altceva, ce mai faci?
- Pai... cos!
- Ce cosi?
- Uite, am aici o etamina, fac o fata de masa la stranepoti.
- Ia arata-mi cum cosi.
- Pai uite asa. Iau acul, iau ata, bag ata in ac, tai ata, si cos uite asa...
In acel moment l-am auzit pe prietenul medic cum incepe sa rada in hohote. Dupa aceea i-a mai zis cate ceva bunicii, si a venit la mine.
Mi-a explicat ca din cauza ca vederea bunicii scazuse ii era din ce in ce mai greu sa bage in ac. Si de aceea isi punea ata din ce in ce mai lunga, sa-i ajunga mai multa vreme. Ceea ce ducea la miscari din ce in ce mai ample la cusut. De unde a aparut si o draguta de febra musculara... Asa ca reteta medicului a fost "ata mai scurta la cusut!"
Da, bunica mea nu mai e...
Adio, bunica... Dumnezeu sa te odihneasca in pace...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu