Yassas!

Prietene Cosinus, pe tine te-a nins deja, pe mine curg apele. Si la propriu si la figurat. (Ma scuzati, ca n-am diacriticele la mine). E cald aici, cald rau... si umed... si stau in casa prietenei mele Arabella si privesc panorama Marii Egee pe o imensitate de fereastra ce da spre mare. La naiba, ce casa! Mai am putin si ma intorc acasa - de fapt in locul pe care soarta mi l-a harazit drept casa. Pana atunci insa o sa mai trag adanc in piept aerul asta cald si umed de Thassos, incarcat de miresme dulci de smochine, incarcat de energii pozitive emanate din adancul marii de azur... Pfuuuu, ma apuca amocu'... Ce casa, domne, ce casa! I've had it! Ma duc la plaja!

Yassas!

De toamna

M-am dus pana in piata sa-mi iau o portie din fructele preferate (pepeni galbeni si piersici) si am ramas uimit ca s-au scumpit - cu cincizeci de bani. Huh, deja sunt pe disparute? Privind mai cu atentie am observat ca s-a umplut piata de gogosari. Ceea ce vedeam eu rosu pe tarabe nu erau rosii, erau gogosari.

Deci a inceput toamna. Gogosarii - n-am nimic cu ei, imi plac la nebunie - sunt declansatorul meu pentru depresia de iarna. Urasc iarna, urasc toamna fiindca e precursoarea iernii. Asa ca de azi sunt oficial in depresie. Gata cu latura mea simpatica si draguta. Gata cu glumele si 'stourile. Gata cu tot. Revin cu ele prin aprilie, cel mai devreme.

De fapt pe mine m-a nins pentru prima oara.

Privirea de bruneta

Am tras azi o vizita fulger pe la Billa. Am luat cosul, si, fara sa ma opresc, am aruncat in el ceea ce cautam. In treizeci de secunde eram la casa, expeditiv, ca ma grabeam. In timp ce puneam pe banda, socoteam in minte cam cat am de platit, dat fiind faptul ca pustoaicele la case, mai ales cele noi, sunt intimidate de prezenta mea - alta explicatie nu gasesc - si gresesc.
- Sai'spe lei doojcinci, imi comunica impasibil o pereche de ochi albastri pe care nu-i mai vazusem pana atunci.
Evident ca a gresit! De data aceasta in favoarea mea. Timp de cateva fractiuni de secunda in mine se duce o lupta pe viata si pe moarte. Sa o las in pace si sa-i iau banii, atat ai ei cat si ai grupului Rewe, sau sa-mi fac datoria, asa cum m-a invatat mama, si sa fiu cinstit? Pana la urma judec, si ajung la concluzia ca, desi e greseala ei, probabil vor plati toate, la inventar. Nu-mi vine sa cred ca paguba o vor suporta austriecii. Oricum, de ce mi-ar pasa? Eh, poate fiindca nu am mai vazut de mult o bruneta frumoasa cu ochi albastri.
- Nu! Ii replic eu candid.
Ochisorii albastri prind reflexii de otel.
- Nu, ce?
- Nu e bine.
Fata s-a blocat. Ma priveste ciudat.
- Uitati, numai astea patru de aici, ii arat in cos, fac cinci lei bucata.
Se dezmeticeste iute si corecteaza greseala. In timp ce astepta sa introduc PIN-ul imi multumeste derutata.

Acum tot stau si incerc sa inteleg acea privire ciudata a ei. N-am fost niciodata bun in a citi priviri. Oare o fi fost recunostinta? Sau a vrut sa-mi comunice ca-s un fraier?

Azi e Sfânta Maria...

Şi, ca de obicei, ceva trebuie să mă scârbească în această Sfântă zi (la mine chiar cu mai multe conotaţii, având în vedere că, acum ceva ani, în această Sfântă zi m-am însurat).
O să vă întrebaţi ce m-a scârbit. Ete ASTA.
Mi-e silă când văd atâta faţărnicie şi fasă credinţă doar de dragul unui grătar acolo unde ar trebui să te duci la spovedanie şi de dragul unei manele acolo unde ar trebui să zici, măcar la zile de astea mari, o rugăciune. Poate că n-ajută, dar sigur nu strică. Cu siguranţă însă ceea ce se vede în acel reportaj, şi nu numai, nu ne ajută deloc să scăpăm de imaginea pe care o avem în faţa concetăţenilor noştri europeni. Şi dacă de asta poate că ar trebui să ne pese, sau poate că nu, de suflet însă chiar ar trebui să ne pese câteodată.
Aşa cum, conform unor statistici, în SUA, în 2015 "albii" (care or fi ăia) vor fi minoritari, teamă mi-e că şi la noi se va petrece un fenomen asemănător, însă cu alte "personaje".
Doamne-ajută-ne să NU !
Şi fiindcă totuşi e o zi mare astăzi, LA MULTI ANI! tuturor celor care sunt legaţi într-un fel sau altul de această mare sărbătoare a adevăraţilor creştini.

Ambuteiaj

Ambuteiaj de la Eforie sau Cernavoda la Constanta, ambuteiaj de la Deva la Sibiu, ambuteiaj de la Azuga la Predeal, unde te intorci, ambuteiaje. Daca pana acum cativa ani nu prea intelegeam noi bine la ce se refera cei din Jermania cand vorbeau de "Stau", iete ca a venit vremea sa invatam pe pielea noastra. N-avem autostrazi, dar numarul de vehicule creste, si creste, si creste. Mai ales acum, cand romanasii nostri au golit Autohaus-urile de goalfe si beemweuri.

Ambuteiajele nu iarta nici pe bulele de parlamentari, care, cu toate girofarele lor, nu au mai mult spor la drum. Sau daca au acum, cu siguranta ca in cateva luni nu o sa mai aiba. Uneori doapele sunt atat de stranse incat nu ajuta nici un girofar si nici o sirena. Pur si simplu nu mai ai loc! Pe de alta parte risca, o data opriti, sa o ia in basca de la soferii cu nervii pe moate.

Acu' stau si ma intreb in naivitatea mea: oare bulele astea o sa ia masuri si o sa le-o traga fara vaselina la aia care n-au terminat pana acum autostrazile, centurile ocolitoare si celelalte drumuri atat de vitale? Sau o sa-si ia elicoptere?

Unde sunteti, bah?

O data la cateva luni citesc, in presa locala, un gen de stire care ma scoate din sarite si ma face sa-mi creasca adrenalina. Suna cam asa: "Ingrijorati de numarul crescut de evenimente grave petrecute in ultimul timp, politistii de la Serviciul de Circulatie Rutiera au desfasurat in data de... o actiune de prevenire a infractiunilor pe drumurile publice. Cu aceasta ocazie s-au dat v amenzi pentru depasirea limitei de viteza, w amenzi pentru traversare prin loc nepermis, x amenzi conducatorilor de scutere care nu purtau echipamente de protectie. De asemena s-au ridicat y permise pentru conducere sub influenta bauturilor alcoolice si s-au intocmit un numar de z dosare penale pentru conducerea unor vehicule neinmatriculate." Adica, in puii mei, trebuie sa moara doi scuteristi, trei pietoni pe trecere si sapte oameni in doua masini zdrobite de copaci ca sa te sesizezi, si, intr-o singura dupa-masa, sa constati ca poti da amenzi pentru cam tot ce-ti trece prin minte, din tot codul rutier, ca gasesti pe drumurile tale berechet. Iesi pe strada, te apuci de controlat, gasesti ditamai gramada de toate incalcarile posibile ale legii respective, si apoi in loc sa continui in fiecare zi pana nu mai ramane nici o urma de inconstient pe strada, te retragi ca sobolanul in birou sau crasma. Luni de zile nu te mai vede nimeni la fata. Nici pe strada.

Vai, ce mi-as dori sa pot trage, asa, cu obida, o flegma verzuie pe fata celui care hotaraste sa fie asa!

O oaza in desert

In general pe un blog articolele sunt critice. Ca ala face sau nu face, ca aia e sau nu e cum trebuie, si asa mai departe. Probabil si blogul lui RauDeMusca (măh, până la urmă e RăuDeMuscă sau RăuDeMuşcă?) va colcai de criticisme, si pe drept, ca prea multe bune nu-s de zis in tara asta. Anyway, profit de faptul ca inca nu-s multi cititori, si in consecinta nu prea risc sa mi-o iau in basca, si mai zic una "de bine".

Ziceam mai devreme ca m-am dus la mare. Pai da, sa va explic si de ce.

Acu' vreo doi ani m-am hotarat sa-mi dau copchila, avea pe atunci vreo sapte ani, la karate. Ca-i fata, ca-i mai expusa, ca daca vrea sa faca vreodata ceva, sa faca ca vrea ea sa faca, nu ca o obliga careva sa faca. Si alte asemenea idei care-i trec prin capul unui tatic de fetita. Booon. Merge fata vreo doi ani, ia si cateva medalii de incurajare, pana intr-o zi cand a declarat ca nu se mai duce. Ca karate inseamna sa te bati si ea nu vrea sa se bata. Am lasat-o in boii ei, ca poate-i trece. Nu i-a trecut. Asa ca am facut o ultima incercare. L-am rugat pe Sensei sa ne dea si noua doua locuri in tabara de cantonament care o organizeaza ei in fiecare an, la mare. Fata fusese si cu un an inainte, stia cum merge treaba, si ma gandeam ca poate in mediul mai relaxat de acolo ii revin sentimente mai bune. Ii vede pe copii la antrenamentele de pe plaja, se mai joaca cu ei, mai vorbesc, speram si eu intr-o minune, de ce sa nu recunosc?

Ca n-am avut succes, e alta poveste. De fapt vreau sa va povestesc de copii pe care i-am intalnit acolo.

In tabara, aproape trei sute cinezeci de suflete. Un sfert adulti, antrenori, parinti, insotitori, restul karateka. Copii din toate colturile tarii, de la patru la optsprezece ani.

Trebuie sa recunosc ca m-au impresionat copii acestia.

Ma asteptam sa vad la ei manifestarile generatiei haicinci, ale copiilor educati de televizor si "mess", ma asteptam sa ma ingrozeasca si sa ma demoralizeze - mai ales in perspectiva luptelor care o sa ma astepte peste cativa ani, cand fata mea va ajunge acolo.

Dar n-a fost asa. Nu numai ca m-au impresionat, m-au uimit de-a dreptul.

Cat am stat acolo, n-am auzit nici un baga-mi-as sau fute-m-as. N-am auzit nici macar o singura vorba neacceptata de bunul simt. Indiferent de ora, indiferent de situatie. Fie ca erau pe plaja, fie ca se plimbau prin statiune, fie ca se distrau seara. Nu, nu erau sfinti, erau niste copii asa cum ii consideram noi "normali". Da, se zbenguiau, se distrau, glumeau, faceau farse, erau pur si simplu normali, tineri si frumosi. Nu, nu ascultau muzica la mobil, aveau "combina" pe terasa, dar n-am auzit nici macar o singura manea, le placea mai mult Queen si Europe, sau, pur si simplu, Radio Vacanta. Nu epatau, nu incercau sa iasa in evidenta, nu aveau nimic din pitzipoanca.org sau cocalari.com. Da, toti aveau acasa acces la net, s-au schimbat nenumarate "ID-uri", dar nici unul nu plangea ca n-are o tastatura alaturi. Nici macar glumele si bancurile nu erau de prost gust. Bataile cu apa se desfasurau cu sticle gaurite, cinstit, nu cu pungi. Forta se masura in timpi de alergat o anumita distanta. Animozitati nu existau. Chiar daca pe tatami erau rivali, in tabara n-aveau de ce sa se certe. Da, erau agitati, urletele cateodata acopereau totul, cateodata aveai impresia ca au kerosen in loc de sange, iar alteori aveai impresia ca sunt reprezentarea perfecta a miscarii browniene. Da, pentru mine, la varsta mea, erau uneori obositori, dar nu m-am plans, fiindca asta nu dovedea decat ca am imbatranit. Copila mea, singuratica de felul ei - deh, copil crescut intre adulti - uneori era luata de suvoi, si nu-mi parea rau. Pana la urma am ajuns la concluzia ca toti erau o familie, erau multi, multi frati si surori, chiar daca unii nu se vazusera pana atunci. Nu se tratau ca niste straini, nu erau distanti, si oricine dorea era cooptat imediat, indiferent de varsta. Eram la un moment dat la o masa de sase, asteptand sa vina mancarea, eu, fata, si inca patru pusti. Copchila, fiind rea de foame, mostenire de la tac-so, a inceput la un moment dat sa se maraie. Reactia celorlalti, necunoscuti pentru noi, a fost placuta: au inceput sa o ia pe fata la un misto finut, sa glumeasca cu ea, incat peste cateva minute fata radea cu lacrimi. La fel, intr-o seara erau cativa zeci de pusti pe terasa si se jucau cu mingea. Din eroare, unul din cei mici a primit o minge expediata cu putere direct in figura, de l-a dat cu picioarele in sus. Evident ca ala micu' s-a ridicat plangand, tinandu-se de nas, si urland cat il tineau plamanii "maaaamiiiiiiiiiii!" Mami probabil era la cateva sute de kilometri distanta, si n-avea cum sa-si ajute odorul. Dar ceilalti au suplinit-o pe mami mai bine decat ar fi facut-o ea, incat peste un sfert de ora ala micu', ogoit si lamurit ca nu are o atutudine de demn karateka, era din nou vesel 'la minge'. Si exemplele ar putea continua.

Din nefericire fata mea nu vrea, in continuare, sa mearga la karate. Dar acum nu-mi mai pare rau din cauza ca nu va putea sa se apere impotriva agresiunilor fizice. Acum imi pare mai rau din cauza ca nu va creste in acest mediu frumos si de bun simt. Poate ca acesti copii sunt numai o oaza in desertul haicincio-manelistic, dar mi-a facut bine sa o vad ca exista. Poate ca atunci cand vor creste se vor scarbi si vor pleca din tara. Dar inca n-au plecat, sunt aici. Ei reprezinta o speranta. O speranta pe care tara asta o mai are. Inca...

Daca aveti copii, dati-i la karate. Merita.

De ce ţi-e frică nu scapi!

Deci... iar îs cu maşina pălită. M-am saturat, am obosit. N-a trecut încă o lună de când am scos-o din service. S-ar zice că-s un şofer prost, nu? Din păcate pentru cei care cred asta, nici măcar o singură dată nu mi-am lovit-o singur. Săraca maşină, parcă are un bulls-eye pe ea!
Deci, întamplarea: după ce aproape o săptămână am evitat să circul cu maşina, ca să nu paţ ceva înainte de plecarea în vacanţă, azi n-am încotro şi ies în trafic, parcă având inima îndoită. După ce îmi termin toate trebile, o iau spre birou, evitând zonele cu circulaţie intensă, tot cu gândul să evit eventuale incidente. Şi, undeva, pe o stradă cu sens unic, stau şi aştept cuminte în coloană să înaintez câte un metru - doi (deh, aşa e la noi în oraş, 'jaba ai 5 viteze, foloseşti doar una, maxim două). Şi cum stau eu cuminte acolo, numa ce-l văd pe unu' ce era parcat frumos în parcarea organizată de onor Primărie pe stânga acestei străzi cu sens unic, cum spun, văd că ăstuia i se aprinde becul de marşarier. Intuind ce vrea să facă, mă rezem muncitoreşte în claxon (la dracu, am mai schimbat două, l-o-i schimba şi pe ăsta dacă cedează). El, tot muncitoreşte, se decide să nu se asigure, şi tot muncitoreşte se propteşte în uşile mele de pe stânga. Fraţilooor! Am auzit cum troznesc oasele, cum crapă pielea pe biata maşină!
Amu, ce-o fost la gura mea nu vreţi să ştiţi, şi dacă vreţi tot degeaba, că nu e de pus pe blog. Ăla, vinovatu', nici scuze nu mai putea articula de gura mea.
Acum m-am mai calmat, sper să o şi rezolv în săptămâna ce mi-o rămas până la plecare. Asta dacă n-oi avea belea cu asigurările, cum am acum cu ailantă daună. Da' asta-i altă poveste, pe care o să o povestesc după ce se încheie ostilităţile.

O hârtie, o tută, două limbi

Deci fraţilor, nu s-or stins bine în mintea mea ecourile emisiunii de aseară de pe A3, în care Gâdea, Badea şi Ciutacu or comentat pe tema imbecilităţii ălora de au drept de vot în ţara asta, că iaca paţ io una de mi s-o zdruncinat creerii:
Am cerut la firma de lizing unde plătesc io rate în fiecare lună o procură de aia să poci pleca cu maşina peste hotarele ţării ăsteia pline de imbecili, după cum s-o putut deduce din emisia de care vorbeam. Şi mă sună o domnoşoara amabilă să mă anunţe că îs gata hârtiile. Până aci nimic deosebit. Dar: "să ştiţi că în maghiară nu putem face procură" (în gându' meu zic, acum 3 luni aţi putut, amu nu mai puteţi, nu-i bai, că şi aşa nu mi-o cerut-o nimeni) dar domnoşoara continuă: "în ungureşte e bună?"
Tuuulaaaaiii, îmi zic în gând, şi tu eşti din partidu' ăla? Şi cu voce tare: Daaaa, e foarte bună şi în ungureşte, mă descurc io şi cu aia.
Mnoah, fain îi?

Samizdat

Wiki quote:
Samizdat (Russian: самиздат) was the clandestine copying and distribution of government-suppressed literature or other media in Soviet-bloc countries. Copies were made a few at a time, and those who received a copy would be expected to make more copies. This was often done by handwriting or typing.
... Vladimir Bukovsky defined it as follows: "I myself create it, edit it, censor it, publish it, distribute it, and [may] get imprisoned for it."

Mi-am adus aminte de acest "concept" ieri, când am văzut la ştiri că a plecat de pe această lume celebrul Aleksandr Soljeniţîn, cel al cărui manifest anticomunist, Arhipelagul Gulag, a fost prima dată cunoscut de cititori sub această formă, a Samizdat-ului, lucrare care circula din mână în mână, multiplicată fiind de cei ce o citeau, cel mai adesea prin copierea "de mână".

Şi ca să vă daţi cu toţii seama cam ce vrea să fie un samizdat şi cu ce se mănâncă acesta, iată un exemplu demn de toată lauda.

Bere de la emag

Bravo e-mag! Ţine-o tot aşa, şi patria îţi va fi recunoscătoare! Sănătate şi La mai mare!

Pentru cei care cred ca e o făcătură, link-ul aici. Cât timp va mai fi valid... asta nu mai ştiu.

Cosinus

Urăm bun-venit în cor colegului Cosinus, care sperăm, noi, Măria-noastră Rău-de-muscă, să participe cu materiale beton şi fier forjat la bunăstarea şi bunul-mers al acestui blog.

P.S. Să-l iertaţi dacă nu scrie cu diacritice, da' cică le-o mâncat vaca.

Autostrazile noaaastre toaateee...

Pe bloguri si in alte forme de media am tot citit lamentarile unuia si altuia de alea doua autostrazi pe care le are patria noastra. Si uite asa mi-am luat inima-n dinti ca in drum spre mare sa merg de la Pitesti la Cernavoda pe ele, cu o scurta pauza de-a taia Bucurestiul (noaptea, evident). Si m-am lamurit, din nou, ca in ziaristi, fie ei si bloggeri, nu tre' sa ai incredere!

M-am suit pe A1, si Loganasu' meu, invatat in Jermania, s-a pus pe banda a doua, s-a dus la 130 si a inceput sa pape chilometri. Pe banda intai tat felu' de masini, de la Dacii la Q7, mereau cuminti. Dupa o vreme am inceput sa ma intreb ce-o fi cu ailalti, asa ca m-am tras cuminte pe banda din dreapta, am lasat-o la 100, in ritm cu restu'. Asta m-a tinut vreo zece minute, pana era sa intru in plin intr-un harb de Dacie care merea incetisor, probabil cu vreo 40, fara lumini pe spate; faruri, recunosc, avea, ii bateau la vreo cinci metri in fata masinii. M-am speriat, de sa nu recunosc, asa ca am trecut iar pe banda a doua, la 130, ca se pare ca e mai sanatos. Si de plictiseala, am inceput sa cujet.

Se plange lumea de calitatea drumului. Moi frate, da' voi cu ce comparati? Nu salta masina mai rau ca in Austria! Mai prost asfaltul ca in Jermania, asa e, dar comparabil cu Austria. Ce mai vreti?

Iesirile nu sunt semnalizate! 'Ai nu zau! Unde puii mei ati vas't voi iesiri semnalizate si la 250m? 1500, 1000 si 500! Ajunge! Voi aveti si la 2500, uneori, si la 250m. Trebuie sa va ia si de manuta sa va scoata afara?

Nu functioneaza telefoanele de urgenta! Ce sa zic, asa o fi, nu zic nu. Da' mai ziceti-mi si mie, in caz de Doamne-fereste, nu se gaseste un mobil la tine sau la un trecator ca sa dea telefon la 112 (apel gratuit, functioneaza chiar si fara SIM)? Ca in caz de accident chiar nu-ti arde sa alergi un chilometru la telefonul ala, iar daca ai ramas in pana nu te vad bine facand jogging pe banda de urgenta.

Nu sunt destule benzinarii! Bah, da' cate trebe? Pe A1, in aia 110km erau de-ajuns "PECO" alea vechi, nu trebuiau mai multe. Pe A2 se vor construi parca vreo 10. Pe 150km?!?!? Pentru ce??

Nu sunt destule parcari! Serios? Greu mersul asta pe autostrada, tre' sa te opresti tot la 10 minute sa faci pauza! Pe A1 nu m-am uitat cate sunt, dar pe A2 sunt pur si simplu prea multe! Maaari, imense, cu sute de becuri la fiecare! Se intreaba cineva cat e de obositor e sa meri noaptea cateva minute pe intuneric, apoi dai de o parcare orbitoare, apoi iar intuneric, apoi iar lumina?

Nu zic ca autostrazile astea-s perfecte. Nu. Puteau sa faca cateva panouri in plus la sfarsitul de autostrada (da, astea nu-s destule) si cateva panouri electronice de limitari de viteza ca sa nu intri ca bivolul in fumul miristilor sau in ceata, cum am patit-o eu. Puteau sa taie din parcari si din extrem de multele iesiri (mult, mult prea multe, de parca fiecare ar trebui sa aiba iesire in fata portii) si sa le faca. Si, daca mai raman ceva bani, sa plateasca niste politisti sa mai taie avantul la aia de umbla pe acolo. Cum o fost ala cu rabla lui de era sa-l iau pe sus, sau cum erau aia de se opreau sa se pise pe banda de urgenta, ca "nu sunt destule parcari".

Asa ca, mai baieti, mai deschideti si voi ochii. Sau, mai bine, puneti ceva bani deoparte si umblati o tzara si "pe dincolo", sa vedeti cum e. Ca de aruncat cu noroi... ne e in putinta la toti.