O oaza in desert

In general pe un blog articolele sunt critice. Ca ala face sau nu face, ca aia e sau nu e cum trebuie, si asa mai departe. Probabil si blogul lui RauDeMusca (măh, până la urmă e RăuDeMuscă sau RăuDeMuşcă?) va colcai de criticisme, si pe drept, ca prea multe bune nu-s de zis in tara asta. Anyway, profit de faptul ca inca nu-s multi cititori, si in consecinta nu prea risc sa mi-o iau in basca, si mai zic una "de bine".

Ziceam mai devreme ca m-am dus la mare. Pai da, sa va explic si de ce.

Acu' vreo doi ani m-am hotarat sa-mi dau copchila, avea pe atunci vreo sapte ani, la karate. Ca-i fata, ca-i mai expusa, ca daca vrea sa faca vreodata ceva, sa faca ca vrea ea sa faca, nu ca o obliga careva sa faca. Si alte asemenea idei care-i trec prin capul unui tatic de fetita. Booon. Merge fata vreo doi ani, ia si cateva medalii de incurajare, pana intr-o zi cand a declarat ca nu se mai duce. Ca karate inseamna sa te bati si ea nu vrea sa se bata. Am lasat-o in boii ei, ca poate-i trece. Nu i-a trecut. Asa ca am facut o ultima incercare. L-am rugat pe Sensei sa ne dea si noua doua locuri in tabara de cantonament care o organizeaza ei in fiecare an, la mare. Fata fusese si cu un an inainte, stia cum merge treaba, si ma gandeam ca poate in mediul mai relaxat de acolo ii revin sentimente mai bune. Ii vede pe copii la antrenamentele de pe plaja, se mai joaca cu ei, mai vorbesc, speram si eu intr-o minune, de ce sa nu recunosc?

Ca n-am avut succes, e alta poveste. De fapt vreau sa va povestesc de copii pe care i-am intalnit acolo.

In tabara, aproape trei sute cinezeci de suflete. Un sfert adulti, antrenori, parinti, insotitori, restul karateka. Copii din toate colturile tarii, de la patru la optsprezece ani.

Trebuie sa recunosc ca m-au impresionat copii acestia.

Ma asteptam sa vad la ei manifestarile generatiei haicinci, ale copiilor educati de televizor si "mess", ma asteptam sa ma ingrozeasca si sa ma demoralizeze - mai ales in perspectiva luptelor care o sa ma astepte peste cativa ani, cand fata mea va ajunge acolo.

Dar n-a fost asa. Nu numai ca m-au impresionat, m-au uimit de-a dreptul.

Cat am stat acolo, n-am auzit nici un baga-mi-as sau fute-m-as. N-am auzit nici macar o singura vorba neacceptata de bunul simt. Indiferent de ora, indiferent de situatie. Fie ca erau pe plaja, fie ca se plimbau prin statiune, fie ca se distrau seara. Nu, nu erau sfinti, erau niste copii asa cum ii consideram noi "normali". Da, se zbenguiau, se distrau, glumeau, faceau farse, erau pur si simplu normali, tineri si frumosi. Nu, nu ascultau muzica la mobil, aveau "combina" pe terasa, dar n-am auzit nici macar o singura manea, le placea mai mult Queen si Europe, sau, pur si simplu, Radio Vacanta. Nu epatau, nu incercau sa iasa in evidenta, nu aveau nimic din pitzipoanca.org sau cocalari.com. Da, toti aveau acasa acces la net, s-au schimbat nenumarate "ID-uri", dar nici unul nu plangea ca n-are o tastatura alaturi. Nici macar glumele si bancurile nu erau de prost gust. Bataile cu apa se desfasurau cu sticle gaurite, cinstit, nu cu pungi. Forta se masura in timpi de alergat o anumita distanta. Animozitati nu existau. Chiar daca pe tatami erau rivali, in tabara n-aveau de ce sa se certe. Da, erau agitati, urletele cateodata acopereau totul, cateodata aveai impresia ca au kerosen in loc de sange, iar alteori aveai impresia ca sunt reprezentarea perfecta a miscarii browniene. Da, pentru mine, la varsta mea, erau uneori obositori, dar nu m-am plans, fiindca asta nu dovedea decat ca am imbatranit. Copila mea, singuratica de felul ei - deh, copil crescut intre adulti - uneori era luata de suvoi, si nu-mi parea rau. Pana la urma am ajuns la concluzia ca toti erau o familie, erau multi, multi frati si surori, chiar daca unii nu se vazusera pana atunci. Nu se tratau ca niste straini, nu erau distanti, si oricine dorea era cooptat imediat, indiferent de varsta. Eram la un moment dat la o masa de sase, asteptand sa vina mancarea, eu, fata, si inca patru pusti. Copchila, fiind rea de foame, mostenire de la tac-so, a inceput la un moment dat sa se maraie. Reactia celorlalti, necunoscuti pentru noi, a fost placuta: au inceput sa o ia pe fata la un misto finut, sa glumeasca cu ea, incat peste cateva minute fata radea cu lacrimi. La fel, intr-o seara erau cativa zeci de pusti pe terasa si se jucau cu mingea. Din eroare, unul din cei mici a primit o minge expediata cu putere direct in figura, de l-a dat cu picioarele in sus. Evident ca ala micu' s-a ridicat plangand, tinandu-se de nas, si urland cat il tineau plamanii "maaaamiiiiiiiiiii!" Mami probabil era la cateva sute de kilometri distanta, si n-avea cum sa-si ajute odorul. Dar ceilalti au suplinit-o pe mami mai bine decat ar fi facut-o ea, incat peste un sfert de ora ala micu', ogoit si lamurit ca nu are o atutudine de demn karateka, era din nou vesel 'la minge'. Si exemplele ar putea continua.

Din nefericire fata mea nu vrea, in continuare, sa mearga la karate. Dar acum nu-mi mai pare rau din cauza ca nu va putea sa se apere impotriva agresiunilor fizice. Acum imi pare mai rau din cauza ca nu va creste in acest mediu frumos si de bun simt. Poate ca acesti copii sunt numai o oaza in desertul haicincio-manelistic, dar mi-a facut bine sa o vad ca exista. Poate ca atunci cand vor creste se vor scarbi si vor pleca din tara. Dar inca n-au plecat, sunt aici. Ei reprezinta o speranta. O speranta pe care tara asta o mai are. Inca...

Daca aveti copii, dati-i la karate. Merita.