Putori

Azi, despre putori. Nu vă duceţi cu gândul prea departe, e vorba despre mirosuri grele, nu despre... mă rog.
Am ajuns să urăsc să vin la muncă. Ştiu, nu-s singuru', doar că la mine motivele îs pur olfactive. În rest, aş veni cu plăcere, că de când o început criza, nu fac mai nimic toată ziua.
Mno, deci acum vro 5 minute m-o izbit iar duhoarea, putoarea.
Să mă esplic. Io am locu' de muncă, berou' adicătelea, la un demisol. În casa asta mai locuiesc nişte personaje. Chitroşii adică. Şi în demisolu' ăsta unde am io berou, chitroşii au o încăpere pe post de beci. Chimniţă. Unde îşi ţin conservele. Atât că acum vreo 2 ani ne-o inundat. Da' rău! Ţâşnea apa din buzi ca artezienele. Aşa încât tot demisolu' o fost acoperit cam de 30cm de "apă" din canalizare. Pişat cu căcat şi cu ce dracu' o mai fi fost. Şi cum singura încăpere care are pe jos doar pământ, că restu îs betonate bine, e chimniţa chitroşilor, pământu' ăla s-o îmbibat bine de toate cele. Evident că nu l-o scos nimeni afară pe pământu' ăla împuţit, aşa că de atunci, ori de câte ori se deschide uşa aia, mă trezesc izbit de miasmele ce se strecoară pe sub şi pe lângă uşă. Asta în birou. Că avem şi curte. Curte pe care o pişat-o şi căcat-o centimetru' cu centimetru' rotweiler-iţa cui? Ia ghici! Săracu' animal n-are el nici o vină că de când s-o născut nu l-o scos nimeni la plimbare, şi tre' să dea ture la curte să-şi facă nevoile, da noi ăştilanţi ce vină avem de tre' să tragem în chept zi de zi aer de grădină zoologică?
Aşa că am ajuns să urăsc să vin la muncă, ştiind că mă aşteaptă senzaţii greu de imaginat începând de la poartă şi până în birou. Bun, o să ziceţi poate că de ce nu iau măsuri. Păi de aia, că am aplicat învăţăturile altora care or zis că nu te pui cu idiotu', că te aduce la nivelu' lui şi te bate cu experienţa. Aşa că înghit în sec, mai dau cu odorizant, şi sper că o să-mi vină într-o bună zi o idee genială care să ne scape de suplicii.