Zilele astea creeru' nu prea ma mai ajuta - da, stiu, nu-i nevoie sa mi se reaminteasca ca nu ma ajuta de obicei, nu numa' zilele astea - si isi doreste insistent un concediu pe malul marii mai mult decat isi doreste sex. Si asa mi-am amintit de o patanie in care el, creeru' meu, a fost alimentat cu date false de o fo' pus in cur si mai ca nu o inceput sa scanceasca dupa ajutor. Atat de socant inca si acum imi mai aduc aminte. Si asta fara ajutorul drogurilor, ca nu le-am incercat niciodata.
Cu multi ani inainte, plecasem deja de mult de sub fusta mamei, a trebuit sa petrec iar o noapte in casa parinteasca. Cu alte cuvinte sa dorm iar o noapte in patul meu de "fecior". Toate bune si frumoase, a venit seara, mi-am baut lapticul si m-am retras in camera fosta a mea. Am cotrobait prin sertare, am facut o sesiune de Eheeeei, ce vremuri!, dupa care m-am bagat in pat. M-am mirat cum de am putut dormi atatia ani in patul acela incomod, m-am resemnat, am citit cateva pagini dintr-un Donald Duck din "ascunzatoare" si... "shut-down".
Ma trezesc la un moment dat din cauza unor zgomote ciudate. Era, totusi, camera mea, ii cunosteam zgomotele noptii, dar asta era diferit. Ca niste mici descarcari electrice. Zgomotul unor fulgere in miniatura, zgomotul arcului electric al aparatului de sudura, dar se auzea foarte incet. Intai am zis ca totusi ar fi bine sa ma trezesc, sa fiu sigur ca nu visez. M-am trezit, ziceam eu, dar zgomotele nu au disparut. Urmatorul trezit a fost instinctul de conservare, care mi-a zis ca fiind vorba de curent sa nu ma misc prea tare pana nu aflu despre ce e vorba. Am mai stat un pic incercand sa localizez sursa zgomotului, dar fara succes. Totusi ajunsesem la concluzia ca sunt perfect treaz, ca nu am cum sa visez. Asa ca am intins incet mana si am aprins veioza.
Moment in care m-am panicat. Momentul in care creierul meu a zis "Hooooooooooo, prrrrrrrr!"
In fata mea, la cativa centimetri, din perete crestea un sân. Da, un sân de femeie! Numai ca era alb, asa cum era si tapetul. Dar era un sân de femeie. Absolut perfect, cum aproape de perfect e cel din fotografia alaturata. Linia lui parca era facuta pe calculator dintr-o ecuatie rezultata din toate cunostintele tuturor artistilor. Nimeni n-ar fi putut sa comenteze ceva la adresa perfectiunii lui. Si eu il aveam in fata ochilor, la cativa centimetri. Aveam in fata sânul perfect. Mai trebuia doar sa intind mana si sa-l cuprind. Dar n-am indraznit. Asa cum nici in muzeu nu indraznesti sa cuprinzi sânii unei statui, asa nici eu n-am indraznit. Era prea alb, prea perfect. Nu avea nimic sexual in el, era o opera de arta. Am stat minute in sir, admirandu-l. Si neindraznind sa-l ating. Asa cum stai uimit in fata unei opere de arta in care te regasesti, care iti vorbeste, pe care o simti.
Pana la urma m-am hotarat sa nu mai fiu personaj de film de categoria C si sa ies din starea de prosternare in care ma aflam. Cu greu m-am desprins de sânul meu perfect si mi-am spus ca ar trebui sa judec. Dar creierul meu refuza sa coopereze. Urechile ii spuneau ca se aud descarcari electrice si ochii ca vad un sân perfect, alb, crescand din perete. Ceea ce era peste capacitatea lui de procesare, si nu stia decat sa ridice semnale de alarma. Dupa alte cateva minute, cand m-am convins ca intr-adevar eram treaz, dupa ce am reusit sa studiez si restul camerei, care era in ordine, la locul ei, creierul a inteles ca de fapt avea numai doua probleme. Zgomotele ciudate si sânul.
Asa ca mi-a permis sa ma misc si sa ma ridic din pat, ca sa afle amanunte. Nu i-a placut ca sânul ramanea la locul lui chiar daca imi schimbam perspectiva, si nici zgomotele nu incetau. Dar mi-a permis sa ma misc in continuare, atata vreme cat nu sesiseaza alte pericole. Incetul cu incetul s-a calmat si a acceptat sa primeasca informatii noi, mai ales ca ele erau logice si aduceau explicatii.
Si deznodamantul povestii. Nimic mai banal decat o inundatie. Apartamentul de deasupra era in renovare si mesterii au uitat, la plecare, un robinet deschis. Apa a curs pe langa planseu si a intrat in camera prin doze, pe de-a lungul tavanului, si s-a scurs pe sub tapet. Zgomotele care m-au trezit erau atat scurtcircuite intre firele din doze cat si picaturile de apa care cadeau pe mobile. Iar apa de sub tapet a format, din intamplare sub nasul meu, un sân.
Un sân perfect.
Cu multi ani inainte, plecasem deja de mult de sub fusta mamei, a trebuit sa petrec iar o noapte in casa parinteasca. Cu alte cuvinte sa dorm iar o noapte in patul meu de "fecior". Toate bune si frumoase, a venit seara, mi-am baut lapticul si m-am retras in camera fosta a mea. Am cotrobait prin sertare, am facut o sesiune de Eheeeei, ce vremuri!, dupa care m-am bagat in pat. M-am mirat cum de am putut dormi atatia ani in patul acela incomod, m-am resemnat, am citit cateva pagini dintr-un Donald Duck din "ascunzatoare" si... "shut-down".
Ma trezesc la un moment dat din cauza unor zgomote ciudate. Era, totusi, camera mea, ii cunosteam zgomotele noptii, dar asta era diferit. Ca niste mici descarcari electrice. Zgomotul unor fulgere in miniatura, zgomotul arcului electric al aparatului de sudura, dar se auzea foarte incet. Intai am zis ca totusi ar fi bine sa ma trezesc, sa fiu sigur ca nu visez. M-am trezit, ziceam eu, dar zgomotele nu au disparut. Urmatorul trezit a fost instinctul de conservare, care mi-a zis ca fiind vorba de curent sa nu ma misc prea tare pana nu aflu despre ce e vorba. Am mai stat un pic incercand sa localizez sursa zgomotului, dar fara succes. Totusi ajunsesem la concluzia ca sunt perfect treaz, ca nu am cum sa visez. Asa ca am intins incet mana si am aprins veioza.
Moment in care m-am panicat. Momentul in care creierul meu a zis "Hooooooooooo, prrrrrrrr!"
In fata mea, la cativa centimetri, din perete crestea un sân. Da, un sân de femeie! Numai ca era alb, asa cum era si tapetul. Dar era un sân de femeie. Absolut perfect, cum aproape de perfect e cel din fotografia alaturata. Linia lui parca era facuta pe calculator dintr-o ecuatie rezultata din toate cunostintele tuturor artistilor. Nimeni n-ar fi putut sa comenteze ceva la adresa perfectiunii lui. Si eu il aveam in fata ochilor, la cativa centimetri. Aveam in fata sânul perfect. Mai trebuia doar sa intind mana si sa-l cuprind. Dar n-am indraznit. Asa cum nici in muzeu nu indraznesti sa cuprinzi sânii unei statui, asa nici eu n-am indraznit. Era prea alb, prea perfect. Nu avea nimic sexual in el, era o opera de arta. Am stat minute in sir, admirandu-l. Si neindraznind sa-l ating. Asa cum stai uimit in fata unei opere de arta in care te regasesti, care iti vorbeste, pe care o simti.Pana la urma m-am hotarat sa nu mai fiu personaj de film de categoria C si sa ies din starea de prosternare in care ma aflam. Cu greu m-am desprins de sânul meu perfect si mi-am spus ca ar trebui sa judec. Dar creierul meu refuza sa coopereze. Urechile ii spuneau ca se aud descarcari electrice si ochii ca vad un sân perfect, alb, crescand din perete. Ceea ce era peste capacitatea lui de procesare, si nu stia decat sa ridice semnale de alarma. Dupa alte cateva minute, cand m-am convins ca intr-adevar eram treaz, dupa ce am reusit sa studiez si restul camerei, care era in ordine, la locul ei, creierul a inteles ca de fapt avea numai doua probleme. Zgomotele ciudate si sânul.
Asa ca mi-a permis sa ma misc si sa ma ridic din pat, ca sa afle amanunte. Nu i-a placut ca sânul ramanea la locul lui chiar daca imi schimbam perspectiva, si nici zgomotele nu incetau. Dar mi-a permis sa ma misc in continuare, atata vreme cat nu sesiseaza alte pericole. Incetul cu incetul s-a calmat si a acceptat sa primeasca informatii noi, mai ales ca ele erau logice si aduceau explicatii.
Si deznodamantul povestii. Nimic mai banal decat o inundatie. Apartamentul de deasupra era in renovare si mesterii au uitat, la plecare, un robinet deschis. Apa a curs pe langa planseu si a intrat in camera prin doze, pe de-a lungul tavanului, si s-a scurs pe sub tapet. Zgomotele care m-au trezit erau atat scurtcircuite intre firele din doze cat si picaturile de apa care cadeau pe mobile. Iar apa de sub tapet a format, din intamplare sub nasul meu, un sân.
Un sân perfect.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu