Adunam gunoaie?

Ca sa promoveze Let's do it, Romania, o organizatie de copii buni a construit langa primarie o sticla de PET-uri, sperand sa sensibilizeze onor opinia publica (aka nesimtitii).


Un nene admira monumentul, se opreste si citeste afisul.

Apoi ofteaza cu obida: "Eeeh... daca ar fi sa adunam gunoaile din parlament... mai ca m-as baga si eu!"...

Chiar, acolo cand facem curatenie?

Cum a scazut TVA-ul si impozitul

Ma'c ieri sa ma tund. Ma ia nenea, ma face mumos (ma rog, mai mumos decat m-o facut muma). Din datile trecute dialogul ulterior lucrarii imi era cunoscut: - Cat ma costa? - 8 lei. Las 10, si plec. Dar de data aceasta, sub influenta noului TVA24, initiez dialogul cu o anumita teama.

- Cat ma costa?
- 7 lei, va rog.

Ma uit chioras, las 10, si plec.

Si uite asa a incasat statul mai mult din TVA si cota unica de impozit care nu va mai ramane mult la 16%.

Efemerul bujor de stepa

Legenda

A fost odata un imparat. Si avea imparatul doi feciori. Si, cum se intampla in basmele noastre, erau firi diferite. Cel mare purta numele de Zau. Era rau, invidios din fire. Cel mic, frumos si bun, se numea Bota. Fiul cel mic al imparatului, umbland prin padure, intr-o zi a zarit o fata frumoasa. Era fata padurarului. I-a placut fetei feciorul mic de imparat. Numai ca invidiosul de Zau ravnea el la inima fetei. Facea orice, numai sa-i fie pe plac. Si mintea intetosata de gelozie naste ideea razbunarii. Cauta sa scape, cu orice prilej, de fratele cel mic. Intr-o zi feciorii imparatului se intorceau de la vanatoare. Urmau sa treaca cu barca lacul de langa castelul imparatului. Intr-o clipa potrivita, Zau si-a aruncat fratele in apa rece si adanca a lacului. In zale fiind, acesta s-a inecat. Afland de moartea iubitului, fata padurarului se sfarsea de durere. A iesit din casa, s-a asezat pe pajistea de langa padure, privind luciul lacului care-l inghitise pe cel drag. Plangea cu atata durere incat lacrimile siroindu-i din ochi deveneau sange. Si unde cadeau pe pamant se prefaceau in flori de bujor de culoare sangerie. De la cei doi frati au luat nume si locurile: Zau, iar locul unde astazi se afla poiana bujorilor, padurea Bota.


Trecutul

In 1923, de ziua nationala, atunci aceasta fiind in 10 mai, Marcu Sancraian, atunci un copil de sase ani, a iesit, impreuna cu tatal sau la iarba verde in padurea de langa Botei. Printre ceilalti localnici care petreceau o zi in natura se afla si un tanar dascal clujean, Alexandu Borza. Clujeanul a inceput sa povesteasca celor prezenti despre bujorul de stepa, accentuand faptul ca daca nu este ocrotit, s-ar putea sa dispara. Micutul Marcu, care sorbea fiecare cuvant al lui Borza, a exclamat spre marele amuzament al celor prezenti: "Nu te teme! Voi avea eu grija de bujori!" Toata lumea a crezut ca nu-i decat un simplu entuziasm pueril. Alexandru Borza a devenit academician si a reusit, in 1932, ca o parte a poienii sa fie declarata rezervatie naturala, fiind cel mai nordic punct in care creste bujorul de stepa.

Marcu Sancraian s-a ocupat in continuare de "florile lui". Le-a ingrijit si le-a ocrotit. De fapt, fara Marcu Sancraian bujorul de stepa de la Zau de Campie ar fi disparut. Si-a indeplinit promisiunea facuta de copil. S-a luptat inclusiv in timpul razboiului, si apoi cu comunistii. Povestea lui o puteti citi aici.


Prezentul

Din 2004 boala nu l-a mai lasat pe Marcu Sancraian sa se ocupe de flori. Agentia de Protectie a Mediului Mures, convinsa de Octavian Calugar, economist si fost primar, a dat rezervatia in grija primariei Zau de Campie.

Acum Octavian Calugar, dupa ce a furat arta de la Marcu Sancraian, are grija de bujori. Chiar si operat la inima vine in fiecare zi, pe jos, din sat, sa vada de rezervatie. Acum, cat sunt vizitatori, sta si pazeste. Si vorbeste cu toata lumea. Explica frumos, se bucura de vizita, si nu te lasa pana nu scrii cateva vorbe in "cartea de oaspeti". Vinde pliante, si celor care vede ca sunt chiar interesati, le da si seminte de bujor, sa le planteze in alte parti, sa nu dispara specia.


Bujorul de stepa

Locurile de bastina ale bujorului de stepa erau intinsele campii pontice din Rusia, Ucraina, fosta Iugoslavie, litoralul Bulgariei si litoralul românesc. În Romania, Paeonia Tenuifolia crestea odinioara în judetele Buzau si Caras-Severin. Astazi, unica rezervatie de bujori de stepa din Europa se gaseste la Zau de Câmpie. Perioada de vegetatie, adica momentul din care floarea este plantata si pana cand infloreste, este de sapte pana la zece ani. Bujorului de stepă nu ii place umiditatea, dar are nevoie în schimb de multă căldură. O plantă trăieşte 60 de ani, iar florile rămân deschise timp de 12 zile, de obicei in ultima parte din aprilie.


Accesul la rezervatie

- Pozitie GPS: 46.64971 N x 24.10166 E
- In centrul comunei Zau de Campie este un indicator. Se urmeaza acel drum, sau, de preferat, cel indicat in harta de mai jos.
- Rezervatia este destul de greu de gasit. Ceea ce, la urma urmei, nu e un lucru rau...
- Nu va bazati pe iGo8 dincolo de Ludus. Pana si drumurile pe care le stie, le stie cam cu aproximatie...
- Pentru a vedea bujorii infloriti trebuie indeplinite doua conditii: sa fie perioada de florescenta, care e scurta, si sa nu fi plouat. Ambele drumuri de acces sunt dependente de umezeala. Daca pe drumul direct din sat, netrecut pe harta (ups, am uitat sa dau drumul la inregistrarea trackului GPS) s-au turnat bolovani (si aici cand spun bolovani exact la asta ma refer: bolovani in stare sa faca praf orice podea de masina), celalalt drum e drum de care cu boi. In conditii de umezeala pe primul drum bolovanii se transforma in partie, pe celalalt noroiul devine fatal, nici macar Dusterul nu te mai ajuta.


Deschide harta

O zi funny

O zi ca oricare alta. De fapt una din zilele alea care ar putea sa inceapa prost, si sa se termine si mai prost, si despre care seara spui cu obida ca ar fi putut sa lipseasca din calendar.

Dar azi m-am fofilat, si ma distrez ;;).

Plec de acasa cu tot felul de comisioane, il iau pe Amadeus cu mine. Ajung pe centura, coada la bariera cat vedeai cu ochii. Dau muzica mai tare, si astept linistit. Trece personalul, pornim in ambuteiaj. Intr-un tarziu imi vine randul sa trec peste liniile ferate, si cand ajung exact pe mijloc o aud pe Nena "Irgenwoooo, irgendwieeeeeee, irgendwaaa-ding-ding-ding-ding-ding!". In acelasi moment coada se opreste, din cauza la semaforul de la 500m. Ups! O rog pe Nena sa taca, dar in continuare "ding-ding-ding...". Amadeus cu botul pe o linie, si cu curu' pe ailalta. In fata si in spate altii, nici un metru de manevra. O iau la fuga, ii rog pe cei din fata sa se inghesuie, oamenii isi fac masinile precum sardele, da' il scot pe Amadeus dincolo de linie, si privesc ranjind cum trece marfarul prin spatele meu.

Mai incolo, ma'c sa-mi fac RCA. Inainte sa ma duc acolo, la Omniasig, ii zic lu' raudemusca ca daca ma duc risc sa-l iau pe ala de gat, din cauza la betelele in roate pe care mi le-a pus cand cu reparatia. In fine, ma stapanesc, ma duc la om. Se apuca sa-mi faca calcule, ii suna telefonul. Se ridica de la birou, merge sa-si ia mobilul, si cand se intoarce la birou aluneca pe parchet, cade, si cand i-a tras cu sete un cap de coltul biroului pana si eu am vazut stelele verzi. Normal, inainte sa vad ce are, si daca mai respira, prin cap mi-a trecut numai ca stie mai multa lume ca-s suparat pe el, eram singuri in toata cladirea, si ma si vedeam schimbandu-mi preferintele sexuale prin parnaie. Pana la urma s-a ridicat singur de jos, cam dizzy, saracul, asa ca n-am mai pus la suflet faptul ca ii iesea din calculator ca trebuie sa-i platesc ba 246, ba 258 de lei. M-am bucurat ca am scapat de condamnarea la omor cu premeditare.

Ziua inca nu s-a terminat, cine stie ce se va mai intampla.

Da' io ma distrez de minune!

Un job tampit

Azi am descoperit cel mai tampit job.

Pana acum, cel mai tampita slujba de care auzisem a fost a unui coleg de clasa din liceu. Angajat la o fabrica de geamuri, sarcina lui era sa supravegheze cuptorul si sa dea alarma cand "cade geamul" - era vorba de cuptoarele care fabricau geam tras. Opt ore in trei schimburi, apoi sase ore in patru schimburi statea pe scaunel langa cuptor, si se uita inauntrul lui printr-un ochi mult mai mic decat un hublou de submarin. Nu avea voie sa citeasca, si nu avea voie nici macar sa asculte muzica la walkman. Nu avea voie sa faca altceva decat sa se uite pe gaurica si sa supravegheze miscarea geamului. Zi de zi.

Azi am dat o raita pi shentru, si am ajuns in situatia unui catel uitandu-se disperat dupa un copac unde sa poata ridica si el un picior din spate. Mi-am amintit ca primaria se lauda la un moment dat ca a deschis o toaleta publica, asa ca am purces in cautarea ei. Noroc cu indicatoarele, ca altfel n-as fi gasit-o - am trecut de multe ori pe langa ea, dar necautand-o... nici n-am vazut-o. Dau buzna inauntru nestiind daca intai sa-i dau banii lu' tanti sau sa-mi vad de treaba si apoi sa rezolv si partea financiara. Tanti, la o masuta, citea un ziar.

Ma opresc, totusi, scot portmoneul, si o aud: "Nu se plateste, domnu'!" Huh? N-am auzit bine? "Cum, doamna, nu se plateste?". "Uite asa, e gratis."

N-am mai avut timp sa ma mir, mi-am adunat iute falca si am tasnit spre stanga.

Am ajuns la concluzia ca tanti aia l-a detronat pe colegul meu. Slujba mai idioata ca a ei nu cred ca poate sa aiba cineva. Ok, n-am nimic impotriva slujbei ei, dar in conditiile acelea... Bani nu aduna. Curatenie ar face, daca ar avea clienti, dar nu prea are. Locul e retras, nu are vad. Locanta, desi are vreo doi-trei ani, e practic inca noua, nici nu s-au tocit rosturile la gresie si siliconul de la chiuvete. Tanti aia nu are nimic de facut toata ziua decat sa stea. Sa stea si sa astepte sa intre un client gratuit.

Se poate o chestie mai tampita?

Craciun Fericit!

Tuturor prietenilor şi cititorilor noştri le urăm din suflet
"Crăciun Fericit şi liniştit!"

Un pic de optimism

Noaptea cea mai lunga a trecut. De acum incolo zilele nu mai pot decat sa se lungeasca.

Soarele va fi din ce in ce mai mult pe cer, iarna incepe sa-si piarda din puteri.

Vine primavara!!! Vine Verdele!!!


(Am voie sa fiu optimist!)

Suntem în top 77!

Aşadar, Parcul Naţional Retezat a ajuns în lista scurtă a cursei pentru câştigarea unui loc între cele 7 noi minuni naturale ale planetei. O fi bine? O fi rău? Cu siguranţă însă este un nou moment în care ochii lumii se opresc din nou asupra României, cu bunele şi relele ei deopotrivă. Competiţia continuă, pe 21 Iulie vor fi anunţate cele 28 de finaliste, alese de către comitetul de organizare al acestei competiţii. Să sperăm că vom regăsi şi minunea noastră naţională printre ele, şi că vom avea din nou ocazia prin votul nostru, s-o împingem cât mai sus în clasament. Deci şi prin urmare, staţi pe-aproape, să nu pierdem startul! Chiar dacă nu vom mai fi pe-aici să ne mândrim cu el, măcar o să putem veni în vizită la una din cele 7 noi minuni ale lumii...

Isteria nr. 298

Asa, acu' ca a trecut valul de isterie generat de legea 298 / 2008 ("privind retinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicatii electronice destinate publicului sau de retele publice de comunicatii, precum si pentru modificarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal si protectia vietii private in sectorul comunicatiilor electronice", 'zda ma-sii, era sa moara copy & paste-ul) e momentul sa ma bag si io in seama.

Tsunamiul pornit de 'zdiaristi e tipic. Toata lumea a sarit de cur in sus. Nu mai avem intimitate! Suntem supravegheati! 1984! Securistii! Comunistii! JOS!

Da' unu', frate, nu ia textul legii, sa-l citeasca! Ca, pu'a mea, toata afacerea asta nu a facut decat sa mareasca un pic cota de profit a furnizorior de servicii de comunicatii. Si sa justifice munca kktilor din parlament.

Chiar crede cineva ca din capul parlamentarului roman se poate naste o idee desteapta? Ca stie ala ce inseamna imeil, triangulare, VoIP?

Luati legea la mana. Absolut nimic nou fata de ceea ce oricum face orice furnizor de servicii in telecomunicatii - implicit. Sursa, destinatia, ora apelului? Banalul defasurator, nu? Fiindca "In aplicarea prevederilor prezentei legi sunt interzise interceptarea si retinerea continutului comunicarii sau a informatiilor consultate in timpul utilizarii unei retele de comunicatii electronice". Sursa, destinatia si ora unui e-mail? Orice server pastreaza loguri, asta a fost dintotdeauna, nu pentru a supraveghea, ci pentru a permite depanarea in caz de. La fel, continutul nu e proba in justitie. Chiar daca ar fi, d-aia s-a inventat PGP. La fel se intampla cu adresele de IP. Chiar si in cazul alocarii dinamice, se stie a cui a fost orice adresa de IP la un moment dat. Si asta nu din cauza legii 298, ci fiindca furnizorul de internet are si alte responsabilitati, reglementate prin alte legi, si n-are chef sa-si piarda licenta sau teava externa numai din cauza lu' ala de o tras doua episoade din Lassie. Sursa apelurilor din telefonia mobila, adica identificatorul telefonului, pozitia geografica a celulei, si alte labareli. Din nou, date care oricum se inregistreaza in loguri. Sa fim seriosi. Singura chestie demna de luat in seama din toata legea e "Cheltuielile legate de crearea si administrarea bazei de date sunt deductibile fiscal." Atat.

Daca e sa se puna problema protejarii intimitatii si protejarii datelor confidentiale trebuie pornit din alta parte. Mai aproape de fiecare.

Acum ceva timp am fost chemat la un client ca sa-i diagnostichez / depanez un calculator. Am reusit, cu greu, sa-i salvez datele de pe hard-disk-ul care dadea sa moara, i le-am scris pe un DVD, apoi m-am dus la el, care era de fapt o doamna, sa-i prezint concluzia. M-a ascultat linistita, a inteles, mi-a cerut discul defect, l-a pus pe birou, a scos calma din dulapior un ciocan, si cand i-o 'utut cu putere doua la discul ala n-a mai ramas cap pe platan din el. "Stimate domn,", mi-a spus, "pe discul acesta erau cateva poze cu fetele mele, si stiu ca presa le vaneaza, fiindca am reusit pana acum sa le tin departe de viata publica. Copia lor se afla pe DVD-ul pe care mi l-ati adus, iar in dumneavoastra am incredere."

Asa este. De-a lungul anilor mi-au trecut prin mana multe calculatoare. In general defecte, cu cerinte din partea clientilor de genul "salveaza-mi datele!!! si repara-l". Si asa am ajuns sa cotrobai prin cotloane dupa fisiere, sa nu-mi scape ceva. Fiindca utilizatorul obisnuit nu are toate fisierele la un loc, ca sa fie simplu. Nuuu. Are pe desktop, are directoare in Windows, are directoare in Document And Settings, are peste tot, numai in My Documents de obicei nu are nimic, "ca acolo le gaseste oricine".

De lungul anilor mi-au trecut probabil cativa petaocteti de informatie sensibila prin mana. Documente confidentiale de firma, scrisori amoroase catre amanta, fotografii cu pornografie d-aia de n-ai voie ca iei peste sapte ani, de toate. Mult mai multa informatie nepublica decat cea banuita a fi scoasa la lumina de isteria nr. 298 / 08. Dar nici un client nu si-a pus vreodata problema ca eu, cel pe mana carui a fost calculatorul, de fapt sunt o gaura de securitate. Cu naivitate si inocenta si-a luat calculatorul, fara sa intrebe "bah, da' ai sters copia datelor de pe discul tau?"

E numai un mic exemplu pentru modul in care informatia personala poate ajunge in the wild. Nu vorbesc de faptul ca in majoritatea retelelor de cartier securitatea e aproape nula, toti traind intr-o mare retea publica, deschisa si fericita (ceea ce, puteti sa-i injurati cat vreti, nu e cazul cand e vorba de cei 'mari', RDS, UPC, Romtelecom, etc), dupa cum la fel se intampla in majoritatea retelelor din firme. Nu amintesc nici de faptul ca oricine are acces la un cablu de retea poate obtine tot traficul care trece pe acolo, fara nici cel mai mic efort. Dar vorbesc despre imbecilitatea firmelor care insista ca la ei in birouri reteaua de calculatoare sa fie wireless, ca e cool si la moda, si nu trebuie date gauri prin pereti. Fara sa stie ca si cele mai noi si moderne protocoale de securitate au fost deja sparte, si ca ultimele programe de decriptare folosesc procesoarele placilor video de generatie noua, fiindca bat la fund procesoarele clasice. Si dupa aia se mira de ce nu mai au date in programul de contabilitate.

Toata lumea se isterizeaza ca le e incalcata intimitatea. Ca sunt urmariti si ascultati. Dar aceeiasi sunt atat de boi incat in telefonul lor exista inca un SMS, la 'trimise': "Te iubesk, Nutzy, ne vedem diseara, vak e plekta la ai ei". Sunt curios daca, dupa ce vaca citeste SMS-ul, la boul ala o sa-i mai pese de legea 298...

Puneti-va mintea la contributie. Fiindca nu din cauza legii 298 pierdeti intimitate si confidentialitate.

Votaţi pentru Retezat!

Parcul Naţional Retezat este inclus pe lista mărita a următoarelor 7 minuni ale lumii. Are nevoie de votul vostru pentru a termina în primele 7! Votaţi, cei ce înca mai ţineţi la ţara asta!

Influenta crizei mondiale asupra crinilor

Astazi a fost ziua unei bune prietene. Tin mult la ea, si stiu ca-i place cand isi aduce lumea aminte de ea, nu prea e obisnuita cu rasfaturi din astea. Asa ca m-am hotarat sa-i duc niste flori.

O iau spre piata, spre furnizorul meu oficial. Da, am asa ceva. Prima data cand m-am dus in piata sa iau flori am dat o tura pe la toti vanzatorii, apoi l-am ales pe unul, dupa instinct. Un tigan maaaare, urat, nu prea negru, cu o nevasta frumoaaaasaaaa! Chiar daca erau tigani, cu taraba in piata, erau imbracati frumos, iar taraba era ordonata si lucea de curatenie. M-am dus la el si l-am luat deoparte. "Nene, uite care-i treaba. Eu nu cumpar de multe ori flori. Nu ma pricep. Hai sa facem o afacere. Eu, cand vin sa cumpar flori, vin la tine. Nu negociez la pret. Nu ma duc la altii. Tu, in schimb, imi alegi si imi dai florile care imi trebuie, si care sa nu ma faca de rusine, ofilindu-se in doua ore. Bine?" Tiganul s-a uitat la mine jignit. "Domnu'... eu nu-mi bat joc de clienti! Dar asa facem, daca vrei dumneata!"

De atunci n-am facut altcumva. Intotdeauna mi-a dat florile cum trebuie. Ba, mai mult, de-a lungul anilor, a ajuns sa ma cunoasca, si ma saluta de fiecare data cand ma vedea prin piata, trecand pe langa taraba lui. A inceput sa-mi faca discount, desi nu cumpar flori decat de cateva ori pe an. Uneori imi da cate o floare, sa o duc "pentru doamna".

Acum cateva saptamani, in timp ce treceam cu ceapa si cartofii pe langa taraba lui, ma striga, ma saluta, si-mi zice "Domnu'... sa stiti ca-mi deschid si florarie.". Si-mi explica unde. "Nevasta ramane aici, dar puteti sa veniti si la mine, acolo."

Astazi, m-am dus dupa flori. La piata, ca era in drum. Nu era acolo, locul "lor" era ocupat. M-am ingrijorat pentru el, asa ca am luat-o catre florarie. Era deschis, desi sambata dupa-masa, erau acolo, si nu mai pridideau cu clientii. Mi-a dat florile care imi trebuiau, mi-a facut si reducere, si am avut timp sa si stam de vorba pret de cateva fraze. Mi-a spus ca a renuntat la taraba din piata, fiindca floraria merge prea bine ca sa isi mai tina nevasta in frig si ploaie. Si ca clientii lui stiu sa vina la florarie. Si ca ar vrea alt spatiu, ca asta e mic si urat. Si ca ia in considerare sa-si ia o masinuta cu care sa-si faca propriile importuri.

Da, in plina criza mondiala, un tigan se gandeste la extindere. Poate oamenii nu mai cumpara atatea flori, dupa cum nu mai cumpara multe altele, dar el nu simte. Are afacerea pusa pe picioare de ani de zile, si nu s-a abatut de la "doctrina". Clientii, ca si mine, il stiu de om serios. Il cauta. Au incredere. Si-a gasit nisa de piata, desi probabil n-a citit in viata lui vreun manual de marketing, vinde flori. Nu vinde aranjamente florale complexe, ornamente si alte briz-brizuri de care-s pline celelalte floararii - si care-s goale. El vinde flori pentru oamenii grabiti. Si atat. Concurenta lui directa, daca mai e, a ramas in piata, in frig si ploaie.

Cele spuse mai sus nu se vor o lectie pentru cei care vor sa supravietuiasca pe timpul crizei. Fiindca e prea tarziu. Cei care supravietuiesc au inceput sa o faca de mult...

Sărbători Fericite !

Crăciun fericit şi un An nou 2009 mai bun ca ăsta de o trecut!
Aşa vă urăm noi, cei doi ce vă mai povestesc pe aici una... alta...

Şi ca să vă mai descreţim frunţile, v-am pregătit ceva vesel:

Merry Xmas!

Barosul si flexul

In fata blocului era un mic loc de joaca. Nu cine stie ce, dar mamicile erau fericite ca aveau unde sa dea drumul odraslelor sa se dezlantuie. Blocul pe de o parte, gard pe de alta, pustii erau in siguranta. Mai ales ca din cand in cand cate un binevoitor mai aducea cate o bascula de nisip, deliciul lopaticilor.

Acu' vreo doi ani primaria a pus doua hinte langa batatorul de covoare si doua mese de ping-pong. Care au rezistat exact doua zile. Mesele de tenis au fost sparte cu barosul si leaganele taiate cu flexul. Autor? Evident necunoscut, dar am auzit ca ar fi fost o scarba de pensionar care are ferestrele spre locul de joaca.

Astazi primaria a refacut locul de joaca. Fotografia a fost facuta imediat dupa ce au plecat muncitorii si putin inainte ca locul de joaca sa se umple de pici chiraind de bucurie ca si cand ar fi primit jucarii noi (yummy!).


Sunt curios cat o sa reziste de data aceasta, inainte sa apara barosul si flexul.

Dar daca-l prind pe idiotul ala asupra faptului s-ar putea sa moara de mana mea (deci daca nu mai apar pe aici inseamna ca...)

O oaza in desert

In general pe un blog articolele sunt critice. Ca ala face sau nu face, ca aia e sau nu e cum trebuie, si asa mai departe. Probabil si blogul lui RauDeMusca (măh, până la urmă e RăuDeMuscă sau RăuDeMuşcă?) va colcai de criticisme, si pe drept, ca prea multe bune nu-s de zis in tara asta. Anyway, profit de faptul ca inca nu-s multi cititori, si in consecinta nu prea risc sa mi-o iau in basca, si mai zic una "de bine".

Ziceam mai devreme ca m-am dus la mare. Pai da, sa va explic si de ce.

Acu' vreo doi ani m-am hotarat sa-mi dau copchila, avea pe atunci vreo sapte ani, la karate. Ca-i fata, ca-i mai expusa, ca daca vrea sa faca vreodata ceva, sa faca ca vrea ea sa faca, nu ca o obliga careva sa faca. Si alte asemenea idei care-i trec prin capul unui tatic de fetita. Booon. Merge fata vreo doi ani, ia si cateva medalii de incurajare, pana intr-o zi cand a declarat ca nu se mai duce. Ca karate inseamna sa te bati si ea nu vrea sa se bata. Am lasat-o in boii ei, ca poate-i trece. Nu i-a trecut. Asa ca am facut o ultima incercare. L-am rugat pe Sensei sa ne dea si noua doua locuri in tabara de cantonament care o organizeaza ei in fiecare an, la mare. Fata fusese si cu un an inainte, stia cum merge treaba, si ma gandeam ca poate in mediul mai relaxat de acolo ii revin sentimente mai bune. Ii vede pe copii la antrenamentele de pe plaja, se mai joaca cu ei, mai vorbesc, speram si eu intr-o minune, de ce sa nu recunosc?

Ca n-am avut succes, e alta poveste. De fapt vreau sa va povestesc de copii pe care i-am intalnit acolo.

In tabara, aproape trei sute cinezeci de suflete. Un sfert adulti, antrenori, parinti, insotitori, restul karateka. Copii din toate colturile tarii, de la patru la optsprezece ani.

Trebuie sa recunosc ca m-au impresionat copii acestia.

Ma asteptam sa vad la ei manifestarile generatiei haicinci, ale copiilor educati de televizor si "mess", ma asteptam sa ma ingrozeasca si sa ma demoralizeze - mai ales in perspectiva luptelor care o sa ma astepte peste cativa ani, cand fata mea va ajunge acolo.

Dar n-a fost asa. Nu numai ca m-au impresionat, m-au uimit de-a dreptul.

Cat am stat acolo, n-am auzit nici un baga-mi-as sau fute-m-as. N-am auzit nici macar o singura vorba neacceptata de bunul simt. Indiferent de ora, indiferent de situatie. Fie ca erau pe plaja, fie ca se plimbau prin statiune, fie ca se distrau seara. Nu, nu erau sfinti, erau niste copii asa cum ii consideram noi "normali". Da, se zbenguiau, se distrau, glumeau, faceau farse, erau pur si simplu normali, tineri si frumosi. Nu, nu ascultau muzica la mobil, aveau "combina" pe terasa, dar n-am auzit nici macar o singura manea, le placea mai mult Queen si Europe, sau, pur si simplu, Radio Vacanta. Nu epatau, nu incercau sa iasa in evidenta, nu aveau nimic din pitzipoanca.org sau cocalari.com. Da, toti aveau acasa acces la net, s-au schimbat nenumarate "ID-uri", dar nici unul nu plangea ca n-are o tastatura alaturi. Nici macar glumele si bancurile nu erau de prost gust. Bataile cu apa se desfasurau cu sticle gaurite, cinstit, nu cu pungi. Forta se masura in timpi de alergat o anumita distanta. Animozitati nu existau. Chiar daca pe tatami erau rivali, in tabara n-aveau de ce sa se certe. Da, erau agitati, urletele cateodata acopereau totul, cateodata aveai impresia ca au kerosen in loc de sange, iar alteori aveai impresia ca sunt reprezentarea perfecta a miscarii browniene. Da, pentru mine, la varsta mea, erau uneori obositori, dar nu m-am plans, fiindca asta nu dovedea decat ca am imbatranit. Copila mea, singuratica de felul ei - deh, copil crescut intre adulti - uneori era luata de suvoi, si nu-mi parea rau. Pana la urma am ajuns la concluzia ca toti erau o familie, erau multi, multi frati si surori, chiar daca unii nu se vazusera pana atunci. Nu se tratau ca niste straini, nu erau distanti, si oricine dorea era cooptat imediat, indiferent de varsta. Eram la un moment dat la o masa de sase, asteptand sa vina mancarea, eu, fata, si inca patru pusti. Copchila, fiind rea de foame, mostenire de la tac-so, a inceput la un moment dat sa se maraie. Reactia celorlalti, necunoscuti pentru noi, a fost placuta: au inceput sa o ia pe fata la un misto finut, sa glumeasca cu ea, incat peste cateva minute fata radea cu lacrimi. La fel, intr-o seara erau cativa zeci de pusti pe terasa si se jucau cu mingea. Din eroare, unul din cei mici a primit o minge expediata cu putere direct in figura, de l-a dat cu picioarele in sus. Evident ca ala micu' s-a ridicat plangand, tinandu-se de nas, si urland cat il tineau plamanii "maaaamiiiiiiiiiii!" Mami probabil era la cateva sute de kilometri distanta, si n-avea cum sa-si ajute odorul. Dar ceilalti au suplinit-o pe mami mai bine decat ar fi facut-o ea, incat peste un sfert de ora ala micu', ogoit si lamurit ca nu are o atutudine de demn karateka, era din nou vesel 'la minge'. Si exemplele ar putea continua.

Din nefericire fata mea nu vrea, in continuare, sa mearga la karate. Dar acum nu-mi mai pare rau din cauza ca nu va putea sa se apere impotriva agresiunilor fizice. Acum imi pare mai rau din cauza ca nu va creste in acest mediu frumos si de bun simt. Poate ca acesti copii sunt numai o oaza in desertul haicincio-manelistic, dar mi-a facut bine sa o vad ca exista. Poate ca atunci cand vor creste se vor scarbi si vor pleca din tara. Dar inca n-au plecat, sunt aici. Ei reprezinta o speranta. O speranta pe care tara asta o mai are. Inca...

Daca aveti copii, dati-i la karate. Merita.

Autostrazile noaaastre toaateee...

Pe bloguri si in alte forme de media am tot citit lamentarile unuia si altuia de alea doua autostrazi pe care le are patria noastra. Si uite asa mi-am luat inima-n dinti ca in drum spre mare sa merg de la Pitesti la Cernavoda pe ele, cu o scurta pauza de-a taia Bucurestiul (noaptea, evident). Si m-am lamurit, din nou, ca in ziaristi, fie ei si bloggeri, nu tre' sa ai incredere!

M-am suit pe A1, si Loganasu' meu, invatat in Jermania, s-a pus pe banda a doua, s-a dus la 130 si a inceput sa pape chilometri. Pe banda intai tat felu' de masini, de la Dacii la Q7, mereau cuminti. Dupa o vreme am inceput sa ma intreb ce-o fi cu ailalti, asa ca m-am tras cuminte pe banda din dreapta, am lasat-o la 100, in ritm cu restu'. Asta m-a tinut vreo zece minute, pana era sa intru in plin intr-un harb de Dacie care merea incetisor, probabil cu vreo 40, fara lumini pe spate; faruri, recunosc, avea, ii bateau la vreo cinci metri in fata masinii. M-am speriat, de sa nu recunosc, asa ca am trecut iar pe banda a doua, la 130, ca se pare ca e mai sanatos. Si de plictiseala, am inceput sa cujet.

Se plange lumea de calitatea drumului. Moi frate, da' voi cu ce comparati? Nu salta masina mai rau ca in Austria! Mai prost asfaltul ca in Jermania, asa e, dar comparabil cu Austria. Ce mai vreti?

Iesirile nu sunt semnalizate! 'Ai nu zau! Unde puii mei ati vas't voi iesiri semnalizate si la 250m? 1500, 1000 si 500! Ajunge! Voi aveti si la 2500, uneori, si la 250m. Trebuie sa va ia si de manuta sa va scoata afara?

Nu functioneaza telefoanele de urgenta! Ce sa zic, asa o fi, nu zic nu. Da' mai ziceti-mi si mie, in caz de Doamne-fereste, nu se gaseste un mobil la tine sau la un trecator ca sa dea telefon la 112 (apel gratuit, functioneaza chiar si fara SIM)? Ca in caz de accident chiar nu-ti arde sa alergi un chilometru la telefonul ala, iar daca ai ramas in pana nu te vad bine facand jogging pe banda de urgenta.

Nu sunt destule benzinarii! Bah, da' cate trebe? Pe A1, in aia 110km erau de-ajuns "PECO" alea vechi, nu trebuiau mai multe. Pe A2 se vor construi parca vreo 10. Pe 150km?!?!? Pentru ce??

Nu sunt destule parcari! Serios? Greu mersul asta pe autostrada, tre' sa te opresti tot la 10 minute sa faci pauza! Pe A1 nu m-am uitat cate sunt, dar pe A2 sunt pur si simplu prea multe! Maaari, imense, cu sute de becuri la fiecare! Se intreaba cineva cat e de obositor e sa meri noaptea cateva minute pe intuneric, apoi dai de o parcare orbitoare, apoi iar intuneric, apoi iar lumina?

Nu zic ca autostrazile astea-s perfecte. Nu. Puteau sa faca cateva panouri in plus la sfarsitul de autostrada (da, astea nu-s destule) si cateva panouri electronice de limitari de viteza ca sa nu intri ca bivolul in fumul miristilor sau in ceata, cum am patit-o eu. Puteau sa taie din parcari si din extrem de multele iesiri (mult, mult prea multe, de parca fiecare ar trebui sa aiba iesire in fata portii) si sa le faca. Si, daca mai raman ceva bani, sa plateasca niste politisti sa mai taie avantul la aia de umbla pe acolo. Cum o fost ala cu rabla lui de era sa-l iau pe sus, sau cum erau aia de se opreau sa se pise pe banda de urgenta, ca "nu sunt destule parcari".

Asa ca, mai baieti, mai deschideti si voi ochii. Sau, mai bine, puneti ceva bani deoparte si umblati o tzara si "pe dincolo", sa vedeti cum e. Ca de aruncat cu noroi... ne e in putinta la toti.