A murit Maicăl...!!!

Dap. A murit Michael Jackson. Şi m-am trezit şi io, acum, la spartu' târgului, că n-am scris nimic despre asta. N-am dat şi io, alături de alţi câţiva, vestea asta. Să-mi crească şi mie traficu' pe blog. Să mă indexeze şi pe mine google după astea două cuvinte.
Na, am scris acum. Mi-am revenit din şoc după mai bine de 24 de ore. Sper să nu fie prea târziu.

De ce numa' "parcă"...

Am zis că vă povestesc de ce numa parcă era mai bine la 'otel decât în restu' Costineştiului.

Păi ia să vedem... Am avut onoarea şi privilegiu' major să fiu cazat la Vox Maris, loc unde pe vremea tinereţilor mele trebuia să fii odraslă de ştăbime ca să ai şansa să bagi măcar vârfu' nasului. Sau să te caci bani de-o sută. Ceea ce la mine n-o fost cazu', nici una din variante.
Amu, am constatat că din toată treaba asta, democraţia noastră originală o eliminat faza cu odrasla de ştăbime. Aia cu căcatu' bani de-o sută o rămas. Fiind invitat, nu m-am lovit de faza cu plătitu' decât când am vrut ceva "extra". Adică un frappe... frappe in care am săpat cu sârg după o urmă de cafea, da' n-avea. Numa îngheţată şi frişcă. Întristarea: 35 de lei. Noi. RON-i adică. M-o mâncat în cur să beau şi o cafea, că dacă tot n-o fost cafea în frappe... 9 RON-i. După care am decis să pun şi io mâna pe o listă de meniu să văd care-i treaba. Iaca treaba:

Mi s-or învârtit ochii în cap de vro câteva ori ca flipărele, ca nu-mi venea a crede ce văd. Da' era adevărat, fraţilooooor! Cu ce aş da la ăştia pe o masă aş rezista 3 zile în căcatu' ăla de Paralia! (care, între noi fie vorba, e un căcat mult mai frumos parfumat şi ambalat) Şi unii încă se mai întreabă de ce merge turismu' nostru la vale...
Altă problemă o fost că mai bine mă cazam aci:

Că la noi în vilă ioc ce scrie pe placa aia. Decât a doua zi, după ce am făcut ca toţi dracii prin recepţie. Şi după ce că nu era apă caldă, ia ui cum arăta prin baie:

Ioi, că iar m-am enervat, de nici nu mai po' să gândesc limpede ca să mai scriu ceva. Da' nici nu cred că mai e cazu'. Cred că v-aţi cam lămurit. Aşa că pun punct aci, că vreau să uit cât mai degrabă ce am văzut şi trăit acolo.

Vectorul fiscal

Αzi am realizat ceva. Şi anume că vectorul fiscal este o forţă a răului. O şforţă neagră. O anomalie în forţă. Conceptul ăsta e explicat mai pe larg aici, pentru cei interesaţi, dar nu are legătură cu descoperirea mea.
Cum am ajuns la concluzia asta? Păi am aplicat următorul raţionament: împărţim vectorul fiscal în cele două componente ale sale:
1. Vectorul - care, după cum am învăţat la fizică, reprezintă o forţă.
2. Fiscal - care, după cum ne-a învăţat viaţa în România, e ceva rău, negru şi urât, anormal de rău, negru şi urât.
Alăturând acum cele două elemente, cred că e clar pentru toată lumea cum am ajuns la această concluzie.

Acest articol din domeniul Creier prăjit este un ciot. Puteţi ajuta la dezvoltarea lui prin adăugarea de comentarii.

The land of bad choice

Asta am făcut io când m-am lăsat convins de nevastă s-o însoţesc la un seminar la Costineşti. Ză bed ciois. Cică "te mai relaxezi şi tu!"... 'la mea. Am ajuns acolo înaintea Lenuţei turistice, poate de aia să fi fost aşa, că altă explicaţie n-am. Adică am, da' iar o să-mi sară unii în cap că iar arunc cu noroi în popor şi ţară.
Băi nene, nu mi-aş fi imaginat că la mijlocul lunii Iunie o să găsesc litoralul în halu' în care l-am găsit! Futui mama ei de viaţă, că iar ne-o prins sezonu' estival nepregătiţi! În toată "staţiunea" asta erau funcţionale 2 crâşme, un chioşc cu şaorme şi kebab şi un magazin de ala "avem di tăti" la care orice vroiai să cumperi costa "cât consideri matale că face" (vă zic io al'dată cum o fost cu omu ăsta). Ah, şi clubul-hotel în care am avut "onoarea" de a fi cazaţi. Ocazie cu care am văst şi io cum arată pe dinăuntru Vox Maris, destinaţie prohibită muritorilor de rând pe vremea când băteam io Costineştiul. Club de 4 stele cică. Ne-or primit foarte bine, de la cameră până la restaurant sau piscină făceam slalom printre găleţi (nu de ţâţe, ci de mortar), stive de plăci de gresie, mopuri şi oameni îmbrăcaţi în salopete pestriţe. Că deh, ce contează că e hotelu' plin, noi mai avem de muncă, frate! În fine, bine măcar că era linişte şi pace în zona piscinelor, şi am avut măcar acolo parte de relax.
Da' relaxu' m-o lăsat iute când am ieşit la plimbare prin minunata staţiune. Ici se băteau cuie, colo se suda de zor, dincolo se ridicau nişte coşmelii cu destinaţie necunoscută, şi de pretutindeni răzbăteau vobe "de duh" ale clasei muncitoare. Gunoaie peste tot - pe alei, pe plajă, prin spaţiile verzi... Ce mai, atmosferă fotbalistică în toată regula!
Şi fin'că o vorbă mai veche zice că o poză face cât o mie de cuvinte, vă las să admiraţi splendorile Costineştiului, aşa cum le-am suprins cu aparatul foto, în scurta mea incursiune prin staţiune. Că m-am foarte grăbit să ajung înapoi în oaza ceea unde eram cazat, şi unde era, parcă, mai bine. O să vă relatez în alt episod de ce numa "parcă".


Şi la urmă, o minunată operă de artă menită, probabil, să te ducă cu gândul undeva... departe... cât mai departe de aceste locuri de poveste. O poveste de groază însă.

Probabil că Lenuţa e mare amatoare de horror, sau poate că litoralul se va transforma încet-încet într-o atracţie turistică vestită prin relicvele şi ruinele sale... e şi ăsta un mod de a atrage turiştii, nu?
Ce îi clar îi că, dacă acum 11 ani mi-am jurat că 10 ani nu mai calc la noi la mare, de data asta verdictu' e şi mai drastic: io unu' acolo nu mă mai duc veci! Decât numa' de mă leagă careva şi mă duce cu duba!
O să mai revin cu poveşti din această escapadă, până atunci puneţi mâna şi mai votaţi Retezatul, să aibă ministresa blondă cu ce se lăuda la finalul mandatului. Că parcă văd că vor confisca ăştia ai lu' bok şi chestia asta, de va fi să iasă în final un rezultat bun.

Hai pa!

Nationalistu' vecin si hapsan

Adica e vorba de boboru' frate maghiar.

Circula destule povesti despre intamplari petrecute imediat dupa granita din stanga, imposibil sa nu stie fiecare cel putin cate una. Asa ca mai spun si eu una.

Hotarandu-ma sa-i arat la copila gradina zoologica din München, ca merita, draga de ea, am purces sa ma pregatesc de drum. Una din chestiile care trebuie facute e sa-ti iei vinieta pentru autostrazile din Ungaria. Si fiindca ungurii is un pic mai evoluati decat vecinii lor austrieci, sistemul e mai bine pus la punct. Nici nu-ti mai tau kleber din ala sa-ti lipesti pe parbriz, numai un cod de tranzactie sa-l ai in caz de, au camere pe autostrazi dotate cu OCR, cum n-ai platit, cum ni-no-ni-no rendorsagul dupa tine. Da' cea mai buna chestie dintre toate e ca poti sa-ti cumperi vinieta online, platind cu cardul in lei, dat fiind faptul bine stiut ca ei nu accepta ever-never alta moneda decat forintul lor iubit. Nu le plac nici leii, nici euroii. Trebe neaparat forinti, ca daca n-ai, ai pus-o, is in stare sa-ti dea curs 1:1 si la lei, si la euro.

Anu' trecut asa am facut, am luat vinieta online, de pe autopalyamatrica, n-au fost probleme. Acu' am zis sa repet figura. Si am purces la cumparaturi. Stiam ca ofera un curs mai dezavantajos, da' decat sa caut forinti sa platesc cash... Plus ca online te taxeaza 100 de forinti in plus, "service fee". Puii mei...

Noah, si intru io la ei pe site, fac login, contul de acu' un an era inca valabil, si incep aia sa-mi povesteasca intr-o engleza aproximativa ca inainte de orice tre' sa imi inregistrez cardul la OTP. Ce, mah? Cardul meu e ING, de ce sa-l inregistrez la alta banca? In fine, trec peste asta, ca oricum nu tin pe card bani mai multi decat imi pot permite sa pierd, si purced sa le dau ce le trebe. Si cand sa termin cu formularul imi zic aia chestia cu "By clicking on 'Sign up!' you are agreeing to...". Ia sa vedem cu ce agree io... Si Privacy Policy incepe cu Jelen általános szerződési feltételek si se termina dupa cateva pagini cu egyezőt jóváhagyták. Na bun, deci is de acord s-o omor pe mama, sa le dau doi rinichi si orice imi intra in cont de acum incolo e al lor, pe veci. Boon, vine mailul de confirmare (in maghiara!!!), dupa care ma obliga sa imi aleg PPO szolgáltatáscsomagok árai, adica un tip de serviciu (cred), ca era cu Light, Basic sau Premium. Din descriere n-am inteles absolut nimic, decat ca la ala Light are Éves adminisztrációs költség: 940 Ft. Celelalte aveau taxa asta zero, da' aveau alte coloane cu multe cifre diferite. Home'Bank-ul mi-a comunicat ca butonul de Light m-a costat 14, 43 Lei. Incepe sa sune bine, mai ales ca am ajuns, in sfarsit, la pagina unde pot cumpara mult-ravnita vinieta. Care procedura a mers mai usor, jumate in engleza de lemn, jumatate in maghiara, pana am mai cheltuit 40, 62 lei. Dar am fost fericit ca in sfarsit am in mail ceva cu Tisztelt Felhasználónk! si un link catre un pedefe pe care mi-l pot lista si sa mi-l iau cu mine.

Deci aventura de a cumpara o vinieta de 2550 forinti, adica 38,23 lei, adica 9,10 euro la cursul oficial de azi, m-a costat 2550 plus 100 plus 940 egal 3590 forinti. Adica 55,05 lei plecati din contul meu ING, adica 13,11 euro. Fiindca am fost atat de prost incat sa vreau sa fiu comod si sa apelez la o solutie moderna si civilizata. Pe care austriecii nu o au. Care austrieci de taxeaza vreo 7 euro pentru autostrazile lor...

La paralie

Iacă-mă că m-am întors. Cum de unde? De la paralie*! Pe cât îmi repugnă mie ideea de a merge la mega-trâmbiţata paralie grecească, pe atât de uşor m-am lăsat dus, pe principiu' că "dacă-i musai, apăi cu plăcere". Mnoah, şi dacă tot am ajuns acolo, am zîs să fac şi io ce face tot românu la paralie. Adică plajă. Baie. Odihnă. Corect?.... Neah, cât se poate de greşit. Căci ce face românu' când ajunge la paralie? Ei bine, face shoppinG ! Asta face! Pe lângă faptul că plaja aia "cu nisip" e de fapt cu şezlonguri, că de atâtea şezlonguri şi umbrele nu se mai vede nisipu', e plin şi de ambulanţi. Cam 3 la 5 minute. Cu mărgele. Negri. Cu ochelari de soare. Cu tatuaje. Cu maseuze galbene şi oblice la uochi. Cu gogoşi. Cu gaură. Pe băţ. Gogoşile. Ia gogoaşa neamule! Cu aifan. Cu aipad. Cu CD-uri şi DVD-uri pirat. Cu ce mama dracu' vă mai dă prin cap. Cu gura mare, urlând din toţi rărunchii. Colac peste pupăză, alea 3 ore care le-am petrecut acolo, rezistând eroic "tentaţiilor" ce mă înconjurau, la vro 50 de metri de locul unde stăteam cică "în liniştea mea", un nene cu o tarabă pe roţi vindea de zor textile de tăt felu'. Şi cînd zic de zor, chiar asta să înţelegeţi. 3 ore cât am stat io acolo, o fost omor de lume pe taraba ăluia. Femei şi bărbaţi deopotrivă îşi smulgeau unu' altuia ţoalele din mânuri, probau, urlau, plăteau, plecau, veneau alţii, de ziceai că s-or gătat ţoalele pe Pământ. Marea lor majoritate conaţionali de-ai noştri (mei, cum vreţi voi). Rumâni adică. Şi nenea ăla cu taraba când vedea că scade entuziasmu', mai flutura câte o cârpă pe deasupra gloatei nebune strigând: "Two euros". Ioi mamă, în secunda doi zeci de mâini se întindeau să-i smulgă prada! Spectacol moca!
Şi uite aşa m-am distrat io la paralie. Ceea ce vă doresc şi vouă. Not.


*Esplicaţie: pentru ăi' de nu s-or prins, toate astea să petreceau la Paralia Katerini, că paralie în greceşte înseamnă plajă, deci îs multe rău.

To'arşu Pogea, mănânci căcat!

Atât.

Când viaţa nu te lasă să trăieşti...

Nu ştiu daca am reuşit să exprim cu acest titlu exact ce am vrut... oricum, ţin să-i avertizez pe cei ce mă critică pentru atmosfera oarecum pesimistă şi sumbră a acestui blog, şi care probabil aşteaptă ca tot ce scriu aici să fie vesel şi de râs, că urmează un nou post deloc distractiv şi deloc plăcut.
Aşadar, am trecut zilele astea, alături de nişte prieteni buni, prin clipe cumplite. Fapt care mi-a dovedit (de parcă mai era nevoie) că sistemul sanitar din România e un căcat. Că poţi ajunge de la extaz la agonie în doar câteva ore, fără ca măcar să-i pese cuiva, fără ca măcar să poţi face ceva... Şi toate astea după ce ani de zile cotizezi ca un fraier la bugetul acestui sistem de căcat, şi nu ştiu de ce, toţi, ajunşi la mâna sistemului, ne aşteptăm să fim trataţi, totuşi, ca nişte oameni. Ceea ce bineînţeles nu se va întâmpla vreodată.
Cei care aţi ajuns să citiţi până aici probabil deja sunteţi curioşi să aflaţi ce s-a întâmplat. Ei bine, s-a întamplat că o familie ce aştepta să i se nască un copil săptămâna viitoare se întreabă acum dacă va mai fi vreodată o familie. Iar eu stau şi mă întreb aşa:
- cum e posibil ca timp de 8 luni jumate nimeni să nu-şi dea seama că fătul are oareşce probleme şi că ar putea muri, aşa cum s-a şi întâmplat, practic de azi pe mâine?
- de ce unei femei căreia i-a murit copilul înainte de naştere şi care avea aviz pentru operaţie de cezariană, având diverse probleme de sănătate, i s-a "recomandat" o naştere normală a unui făt mort, naştere care era evident că va fi un chin fără seamăn pentru femeia şi aşa prăbuşită moral şi fizic?
- de ce nu se pot pune perfuzii în timpul nopţii doar fiindcă "nu avem semnătura şefului"? Ajung oamenii să chinuie sau să moară fiindcă nu există o semnătură?
- de ce mai apoi, sfârşit calvarul ăsta al aşa-zisei naşteri normale, e nevoie de 3 ore ca să devină evident că femeia asta are hemoragie internă şi multiple alte complicaţii?
Ajunge? Nu ştiu, se pare că unora viaţa le joacă feste cumplite... femeia asta a trecut în ultimele 3 zile printr-o naştere îngrozitoare, urmată de o operaţie de histerectomie ce a durat mai bine de 4 ore, şi mai apoi de încă o operaţie datorată unei insuficienţe respiratorii. Şi acum, la mai bine de 3 zile de la nefericita veste, încă se zbate în spital între viaţă şi moarte. Şi vin şi pun o nouă întrebare: era asta singura alternativă, sau colectivul de medici şi specialişti de fapt nu ştie ce să facă în situaţii limită, şi se fereşte să-şi asume vreo responsabilitate? Şi asta în ciuda faptului că, în buna tradiţie românească, s-a "dat" unde şi ce a trebuit...
Acum, trecând peste drama acestor oameni, care şi-au pierdut, chiar înainte de a se naşte, copilul aşteptat de mai bine de 15 ani, tare mă frământă o chestie: oare mai avem vreo scăpare? Sau ne omoară societatea asta pe rând, unul câte unul, şi la propriu şi la figurat?
La final, nu pot decât să spun aşa: ne rugăm cu toţii Bunului Dumnezeu pentru oamenii aceştia, şi pentru mulţi alţii aflaţi în situaţii limită, să treacă cu bine de momentele acestea de cumpănă. Doamne-ajută!

P.S. Toate cele de mai sus s-au petrecut şi se petrec încă la maternitatea si Spitalul Judeţean Sibiu... Când şi dacă cineva îmi va răspunde la unele din aceste întrebări, promit să revin şi să vă aduc şi vouă la cunoştinţă acele răspunsuri.

Tratament de dimineata

Plec de dimineata de acasa. Incruntat si marait, cum altfel? Ma urc in masina, parcurg cateva sute de metri pana in dreptul unei scoli, unde e o trecere de pietoni si inaintea ei un limitator de viteza de-a crumezisul intregii strazi. Infamele speedbumpers, negre, cu zebre galbene.

De departe vad o batranica mica, subtire, cu pas grabit. Trece grabit de trecerea de pietoni, se opreste in dreptul limitatorului. Ma lasa sa trec. Ma uit contrariat in oglinda. Batranica porneste in traversare facand echilibristica pe varful limitatorului. Ca doar e pe zebra, nu?

Mi-am inceput ziua bine, cu gura pana la urechi.

Number of the Beast!

Deci, nu odată, ci de 3 ori numărul bestiei! Aşa o împlinit maşina mea ieri, unde altundeva decât pe Valea Oltului cea des-blocată...
Să fie un semn că de acum încolo bestia din ea o să se dezlănţuie? Sper că nu, că io îs mai liniştit la volan de felu' meu, adică nu calm, numa' liniştit, în sensu' că nu îs vitezo-maniac. În rest, numa' calm nu-s, mai ales cînd am parte de bizoni în trafic.
Da' să nu divaghez, că nu despre mine e vorba în postu' ăsta, ci despre pejică şi ai ei 9 de 6.
O să vă întrebaţi cum oi fi reuşit să fac poza, numa' Bunu Dumnezău ştie de unde o răsărit parcarea aia taman când o trebuit...