marți, 15 septembrie 2009

Adio, 35mm

Dupa Smena 8m, Kiev 4 si Zenit TTL, acum 12 ani am facut un salt tehnologic fantastic. Mi-am luat, dintr-un Mediamarkt undeva prin Elvetia, la oferta, cu 75 de franci, un Olympus! Autofocus, autometering, autoexpunere, blitz incorporat, tractiune cu motoras a filmului, plus recunoasterea DX a sensibilitatii filmelor. Wow! Ca facea poze destul de naspa - e alta poveste. Dar le facea!


Desi sunt la al treilea aparat foto digital, pana acum nu m-am indurat sa-l arunc.

Pana azi. Acum a ajuns pe un raft in pivnita, in asteptarea Marii Debarasari din urmatoarea luna.

Adio, 35mm!


vineri, 11 septembrie 2009

O campanie dusa pe p...lastic

Acu' ceva vreme s-a introdus Ecotaxa pe pungi, adica cica gata cu pungile de plastic gratuite, platim douaj'de bani pentru fiecare punga primita cadou. O initiativa laudabila, de altfel, menita sa reduca poluarea cu plastic a mediului inconjurator.

Atata numai ca ai nostri onor' guvernanti n-au luat in calcul factorul romanesc. Ceea ce s-a dorit a fi si o campanie de constientizare, de altfel, s-a lovit de constiinta romanului precum berbecul in zid.

Merg la piata. Cumpar rosii. Primesc cadoo punga. Gratis. Vanzatorul n-are cum sa-mi ceara "doo mii" pe punga, cand rosiile le da cu trei lei chilu'. Si poate nici nu vrea, cum sa ceara bani pe plasa, cand vecinul de taraba nu ia bani. La chiosc aceeasi poveste. Orice cumpar, primesc pungi, si nu dau bani. Patronul se gandeste ca e mai cu marketing daca suporta el Ecotaxa. In afara de lanturile de *market, primesc pungi. La magazinele de electrice, de pantofi, de chimicale, primesc pungi pe gratis de mi-e plin portbagajul.

Sunt sigur ca din Exotaxa se aduna ceva bani la buget. Dar cu contientizarea consumatorului cum ramane?

N-ai cu cine, dom'le, n-ai cu cine...


joi, 10 septembrie 2009

Cămara boierului... NOT!

Lansat cu mare tam-tam, Hotelul Hilton 5* (din Dumbrava Sibiului) are în componenţa sa şi un restaurant cu specific românesc, denumit pompos "Cămara Boierului". Restaurant ce se bucură de o promovare deosebit de agresivă în ultimele săptămâni pe panourile din oraş şi prin publicaţiile de profil. Am primit chiar şi mailuri cu invitaţii la acest nou loc de desfătare a gustului. De faptul că specificul românesc este prezent în tot şi în toate m-am convins într-una din zilele trecute când am avut (ne)plăcerea de a încerca să servesc aici o masă festivă cu câţiva amici. Aşadar şi prin urmare am purces a intra în stabiliment pe la ora 20. Crâşma goală, noi la o masă şi încă 2 mese ocupate, una de un cuplu şi una de o doamnă ce avea să aibă supriza vieţii ei după ceva vreme. Şi ne aşezăm. Şi stăm. Şi stăm. La un moment dat, un nuş-ce-era-ăla ne trânteşte (aruncă, azvârle în scârbă) pe masă 2 meniuri pentru 4 persoane (să nu cumva să uitaţi vreun moment că ne aflam în incinta unui complex de 5 stele!). Deci le aruncă şi fuge, lăsându-ne cu gâtul lungit şi gura căscată, căci ni se cam uscaseră gâtlejurile de sete în cele circa 15-20 de minute de aşteptare pe sec, şi am fi vrut să comandăm ceva de băut. Pas de ai cui! În fine, depăşim şi momentul ăsta, ginesc io pe un toar'ş mai înţolit aşa, trag concluzia că o fi ceva şef şi mă duc. Io la el. Îi zic ce ne doare, la care el: "Ah, vreţi să şi beţi?". "Nu" zic "vrem să ne spălăm pe ochi cu vinul casei, că am auzit că are proprietăţi curative". Cădem la pace pentru vinul casei şi ceva apă. Nuş-ce-era-ăla (că nu arăta defel a ospătar) ne aduce lichidele, şi încercăm să obţinem şi ceva de-ale gurii. Respectiv o gustare tradiţională ţărănească, pită, slană, cârnaţ, jumări, ceapă, roşii, ştiţi voi cum e. Trecuse deja o oră şi ceva de când stăteam cam pe sec. Program de lucru al locantei - pân' la ora 24. Comandăm gustarea asta "până ne decidem ce luam de mâncare". La care ăl' cu aere şi ţoale de şef ne aruncă peste umăr: "N-are rost să mai comandaţi că oricum durează!". Rămânem toţi perplecşi, io mă uit împrejur, aceleaşi 3 mese ocupate, mă uit la ceas - 21.30 sau aşa ceva... adică cuuuuum??? Ce durează? Sunteţi cumva suprasolicitaţi şi n-am băgat io de seamă? "Durează, n-are rost că închidem imediat" completează pinguinul. Ce poţi să mai zici la o fază ca asta? Să rişti să te iei in gură cu sictirul unui stabiliment de 5 stele din minunata noastră ţară? Să te trezeşti la spital după ce ai mâncat ceea ce ai insistat să ţi se servească? Am renunţat, oricum şi gustările ne-au întărit această decizie. Probabil că în această cămară boierească nu există frigidere sau răcitoare, altfel nu-mi explic de ce slănina şi toate celelalte erau uşor topite, scurse, ca şi cînd ar fi fost ţinute la soare. Or fi fost gustări calde şi nu ne-am prins noi?
Aşa, vă ziceam la început de acea doamnă care urma să aibă o mare supriză. Deci, cam pe când aşteptam noi vinul, numa' ce vine nuş-ce-era-ăla şi i se adresează doamnei care stătuse cuminte, cu un pahar de apă în faţă, mai bine de 30 de minute. Şi zice aşa: "Auziţi, dumneavoastră oare aţi comandat ceva? Cred că am uitat de comanda Dvs." Cred. Nu "scuzaţi-ne" ci "cred că am uitat". Ei bine, cred că doamna n-are să uite niciodată felul în care a fost servită în restaurantul unicului hotel de 5 stele din Sibiu. Aşa cum nici eu n-am să uit. Am să uit în schimb că există acest loc. Un loc cu specific 100% românesc. În tot şi în toate.

miercuri, 9 septembrie 2009

Mă frământă... (II)

... şi mă întreb, retoric evident: să fi constatat staff-ul de campanie a lu' Băsescu că (cacofonia e, evident, voită) nu prea mai are musiu viitor posibil catindat destui adepţi de s-o dus la Costeşti să facă baie de ţigani? Că aia de mulţime nu-i aduce destule voturi?

Un link între multe altele... jenibil şi penibil... părerea mea.

Cinste lor, cinste lor softiştilor!

Pentru ăi' de nu pricep ce e cu săgeata... colţu' stânga sus! "A fost o scăpare" cred că va fi explicaţia oficială. Asta daca citeşte careva de pe la OCPI Sibiu blogul ăsta.

marți, 8 septembrie 2009

Vreau săsoaică!

Nu mai comentez, că e inutil. Vă las să savuraţi in linişte.

luni, 7 septembrie 2009

Drobul de sare in avalansa spre criza

Cand "a inceput" criza la noi, adica atunci cand au inceput sa se faca disponibilizari masive si firmele sa se inchida pe capete, am presupus ca se va produce o schimbare de mentalitate la romani, cel putin cu privire la munca si locul de munca. In special la cei care (inca) scapasera cu job-ul neatins. Adica mi se parea o reactie normala ca atunci cand vezi ca in jurul tau incep sa-ti zboare colegii si ca prietenii iti devin subit ocupanti de banca in parc... sa iti reconsideri atitudinea fata de locul de munca, si sa incepi sa-l respecti si sa-l apreciezi.

Da, speram ca oamenii o sa inceapa sa gandeasca un pic mai cu capul pe umeri, mai ales ca majoritatea au de dus dupa ei obligatii. Familie, copii, credite. Poate nu neaparat sa munceasca mai mult, dar cel putin sa o faca mai bine, mai cu constiinta, mai constient. Traind cu spectrul somajului deasupra capului, stiind ca un alt loc de munca e extraordinar de greu de gasit, romanul ar fi trebuit sa-si schimbe un pic atitudinea fata de munca. Si sa inceapa sa faca "sacrificii", in speranta ca nu va fi nevoit sa faca sacrificii mai dureroase in viitorul foarte apropiat. Sa renunte la pauza de bere, sa incerce sa fie politicos cu clientul sau sa sape naibii santul ala unde si cat trebuie.

Dar se pare ca m-am inselat amarnic. Calitatea muncii a scazut uimitor. Si nu e numai parerea mea. Am vorbit in ultimele saptamani cu multa lume despre asta, si toti, clienti sau angajatori, mi-au confirmat impresia: Dimpotriva, se munceste mai prost!

Indiferent ca e vorba de servicii sau productie, drobul de sare ii face pe romani sa se resemneze. In loc sa ia scara si sa dea drobul de sare de pe polita, mai bine ii pregatesc priveghiul copilului.

Vanzatoarele sunt din ce in ce mai acre. Muncitorul de pe linie da mai multe rebuturi. Instalatorul face treaba de mantuiala. Toti stiu ca e posibil sa ramana fara locul de munca, si se comporta ca si cum ar fi in ultima zi. Desi foarte posibil ca patronul sa nu aiba de ganduri de "restructurari", dar va fi nevoit sa o faca, fiindca isi pierde clientii din cauza celor care stau sub spectrul drobului de sare.

Si uite asa nenorocitul acela de drob de sare se transforma in avalansa.

Romani! Treziti-va!


duminică, 6 septembrie 2009

O burta de copilarie

In acest uichend am avut family meeting, in casa bunicilor. Ei, din pacate, nu mai sunt, dar copii, nepotii si stranepotii incercam ne adunam o data pe an acolo. Anul acesta intalnirea a fost reusita, am fost si multi. Gratare, povesti, rachiu, ce sa mai zic... Nici n-am apucat sa stau de vorba pe indelete cu toti.

Ca de obicei mi-am adus aminte cu nostalgie si bucurie de vacantele pe care le-am petrecut in acel sat izolat, numai bun de dat drumul copiilor pe ulita, ca n-aveau unde se pierde sau ce pati.

Si m-am dus la vie, locul de care ma leaga multe amintiri frumoase. M-am dus cu gandul piersicilor raspanditi printre randuri.

Erau acolo, in parg, aproape pe terminate. Nu cred ca exista ceva mai bun, mai gustos decat aceste piersici care stateau cuminti, calde de la lumina soarelui, asteptandu-ma...


Am mancat lacom, indesand cat am putut. Cu fiecare jumatate de piersica imi aduceam aminte de intamplari din copilarie. Si de mosu' meu. Care, cu mainile lui, pusese via. Si piersicii. Via, pentru el, pentru vin. Piersicii, pentru copii. Ca tare mult si-a iubit, atat pe copii lui, cat si pe copii copiilor lui. Si ii straluceau ochii cand ne vedea ca dam iama in vie, indopandu-ne cu struguri si piersici. Pana si in ultimele lui zile isi intreba copii... "Da' de via aia mai are cineva grija? Ai mai facut ceva acolo?"

Sa-ti fie tarana usoara si sufletul impacat, mosule. Ca tare drag ne-ai fost si ne esti...


joi, 3 septembrie 2009

Exact atat!

Am dat drumul la TV si am facut un mic zapping. Am retinut Basescu, Geoana, Duda, Becali, Oprescu, Vadim. Fiind prime-time, asta nu poate insemna decat un singur lucru: vin ceva alegeri.

Asa ca imi fac publica pozitia:

IMI PASA DE EI EXACT ATAT CAT PE PASA SI LOR DE MINE!


Nu sunt masochist! Sau...?

Am mai zis si alta data, uneori ma uimeste prin ce directii o ia uneori creierul meu. Deh, asa o fi la astia aproape normali...

Nu m-am stiut avand accese de masochism. Sadic, da, normal ;-). Dar sa iti bagi... mana intr-o menghina, sa strangi si sa-ti mai si placa - nu.

In ultima vreme, profitand de un scanner de filme foto, m-am apucat sa imi digitalizez arhiva din cutia de pantofi de pe dulap. Si tot sapand, au inceput sa-mi reinvie amintiri, unele nostalgice, altele vesele, altele socante. Si, evident, unele dureroase. Da, ca orice om, am si eu pete in trecut, care au durut cumplit, rani care nu s-au inchis, dar s-au cicatrizat. Si zgandarirea n-a facut bine, probabil ca ranile s-au deschis.

Dar ce m-a surprins a fost ca, in loc sa pun nenorocitele acelea de filme pe foc, am inceput sa scanez cu frenezie, cautandu-le exact pe acelea care taiau mai tare. Film dupa film, bucurandu-ma cand gaseam cadrele care mai puneau un pic de sare. Si nu, nu m-am lasat pana nu le-am terminat.

Si totusi, sustin sus si tare ca nu sunt masochist!