Lansat cu mare tam-tam, Hotelul Hilton 5* (din Dumbrava Sibiului) are în componenţa sa şi un restaurant cu specific românesc, denumit pompos "Cămara Boierului". Restaurant ce se bucură de o promovare deosebit de agresivă în ultimele săptămâni pe panourile din oraş şi prin publicaţiile de profil. Am primit chiar şi mailuri cu invitaţii la acest nou loc de desfătare a gustului. De faptul că specificul românesc este prezent în tot şi în toate m-am convins într-una din zilele trecute când am avut (ne)plăcerea de a încerca să servesc aici o masă festivă cu câţiva amici. Aşadar şi prin urmare am purces a intra în stabiliment pe la ora 20. Crâşma goală, noi la o masă şi încă 2 mese ocupate, una de un cuplu şi una de o doamnă ce avea să aibă supriza vieţii ei după ceva vreme. Şi ne aşezăm. Şi stăm. Şi stăm. La un moment dat, un nuş-ce-era-ăla ne trânteşte (aruncă, azvârle în scârbă) pe masă 2 meniuri pentru 4 persoane (să nu cumva să uitaţi vreun moment că ne aflam în incinta unui complex de 5 stele!). Deci le aruncă şi fuge, lăsându-ne cu gâtul lungit şi gura căscată, căci ni se cam uscaseră gâtlejurile de sete în cele circa 15-20 de minute de aşteptare pe sec, şi am fi vrut să comandăm ceva de băut. Pas de ai cui! În fine, depăşim şi momentul ăsta, ginesc io pe un toar'ş mai înţolit aşa, trag concluzia că o fi ceva şef şi mă duc. Io la el. Îi zic ce ne doare, la care el: "Ah, vreţi să şi beţi?". "Nu" zic "vrem să ne spălăm pe ochi cu vinul casei, că am auzit că are proprietăţi curative". Cădem la pace pentru vinul casei şi ceva apă. Nuş-ce-era-ăla (că nu arăta defel a ospătar) ne aduce lichidele, şi încercăm să obţinem şi ceva de-ale gurii. Respectiv o gustare tradiţională ţărănească, pită, slană, cârnaţ, jumări, ceapă, roşii, ştiţi voi cum e. Trecuse deja o oră şi ceva de când stăteam cam pe sec. Program de lucru al locantei - pân' la ora 24. Comandăm gustarea asta "până ne decidem ce luam de mâncare". La care ăl' cu aere şi ţoale de şef ne aruncă peste umăr: "N-are rost să mai comandaţi că oricum durează!". Rămânem toţi perplecşi, io mă uit împrejur, aceleaşi 3 mese ocupate, mă uit la ceas - 21.30 sau aşa ceva... adică cuuuuum??? Ce durează? Sunteţi cumva suprasolicitaţi şi n-am băgat io de seamă? "Durează, n-are rost că închidem imediat" completează pinguinul. Ce poţi să mai zici la o fază ca asta? Să rişti să te iei in gură cu sictirul unui stabiliment de 5 stele din minunata noastră ţară? Să te trezeşti la spital după ce ai mâncat ceea ce ai insistat să ţi se servească? Am renunţat, oricum şi gustările ne-au întărit această decizie. Probabil că în această cămară boierească nu există frigidere sau răcitoare, altfel nu-mi explic de ce slănina şi toate celelalte erau uşor topite, scurse, ca şi cînd ar fi fost ţinute la soare. Or fi fost gustări calde şi nu ne-am prins noi?
Aşa, vă ziceam la început de acea doamnă care urma să aibă o mare supriză. Deci, cam pe când aşteptam noi vinul, numa' ce vine nuş-ce-era-ăla şi i se adresează doamnei care stătuse cuminte, cu un pahar de apă în faţă, mai bine de 30 de minute. Şi zice aşa: "Auziţi, dumneavoastră oare aţi comandat ceva? Cred că am uitat de comanda Dvs." Cred. Nu "scuzaţi-ne" ci "cred că am uitat". Ei bine, cred că doamna n-are să uite niciodată felul în care a fost servită în restaurantul unicului hotel de 5 stele din Sibiu. Aşa cum nici eu n-am să uit. Am să uit în schimb că există acest loc. Un loc cu specific 100% românesc. În tot şi în toate.
