Am aşteptat cu interes să văd cum va fi acest 1 Decembrie. Şi am văzut. Nu ştiu de ce mă aşteptam eu la mici schimbări. Se pare că nu e cazul.
Acum, să vă zic ce-mi place mie (NOT!) la ziua asta naţională:
1. Parcă toată ţara e la parastas. De-a lungul anilor, am tot aruncat câte o geană în curţile altora. Băi, frate, alţii pe lumea asta se veselesc de sărbătoarea lor naţională! Noi nu. Noi trebuie să ne plângem şi să ne comemorăm. Io nu zic că nu trebe făcut şi asta, dar în cazul ăsta poate că ar trebui să decretăm o zi a eroilor neamului, sau daca nu ajunge o zi, să fie mai multe! Şi în zilele alea să comemorăm şi să plângem. Ziua naţională ar trebui (după mintea mea) să fie prilej de veselie. Drept e că e cam greu să te veseleşti cînd afară e mohorât şi frig. Şi când imnul naţional răsună ca un marş funebru. Da' asta cu imnul e altă durere de-a mea, nu e momentul acum. Poate am să o disec cu altă ocazie.
2. Dacă tot e parastas să se dea şi sărmăluţe la tot poporu'! Aşa încât toate televiziunile să îşi înceapă buletinele de ştiri cu "în toate oraşele ţării oamenii s-au călcat în picioare pentru a ajunge la sarmalele oferite cu ocazia zilei de 1 Decembrie". Anul ăsta, în mod exceptional, ştirea asta a căzut pe locul doi, fiind devansată de ultimele noutăţi de la BEC. Dar a rămas în top, fiind din plin exemplificată cu imagini în care hoarde de cetăţeni fericiţi şi veseli de ziua lor naţională se urcau unii peste alţii să prindă sărmăluţa dătătoare de... chiar aşa, oare dătătoare de ce? Stimaţi conducători - naţiunea e flămândă! Daţi sarmale mai des!
3. În toată atmosfera asta tristă şi plină de depuneri de coroane, se găseşte protevelu' să fie vesel nevoie mare (aşa cum ar trebui să fie tot poporu), însă veselia lor e un altfel de veselie. O veselie şi o fericire măsurată în români emigraţi şi plini de succes. Cum e şi cazul domnului George, care trăieşte pe un vaporaş fără de motor în portul New York. Ei bine, m-a amuzat copios domnul cu pricina, care se mândrea că trăieşte de 17 ani acolo, şi pentru asta face mari sacrificii: se încalţă cu "şuzi" de 5 dolari, şi-a adus şi feciorul să împartă fericirea visului american, fecior care munceşte de dimineaţa până seara să câştige banii necesari traiului, bani care însă se duc pe avocaţi care să-i ajute să nu fie evacuaţi din port, fiindcă ăsta e visul oricărui român, să trăiască pe o barcă în America. Eh, vorba domnului George, cine mai stă în New York cu doar 500 de dolari pe an? Şi o mai şi bate în cap, construind machete de vaporaşe evaluate de el personal la zeci de mii de dolari, însă din păcate, doar de el. Da' na... nu toţi ştim să avem succes! Noroc cu protevelu manelu că ne mai ridică vălul neştiinţei de pe ochi!
Acum, să vă zic ce-mi place mie (NOT!) la ziua asta naţională:
1. Parcă toată ţara e la parastas. De-a lungul anilor, am tot aruncat câte o geană în curţile altora. Băi, frate, alţii pe lumea asta se veselesc de sărbătoarea lor naţională! Noi nu. Noi trebuie să ne plângem şi să ne comemorăm. Io nu zic că nu trebe făcut şi asta, dar în cazul ăsta poate că ar trebui să decretăm o zi a eroilor neamului, sau daca nu ajunge o zi, să fie mai multe! Şi în zilele alea să comemorăm şi să plângem. Ziua naţională ar trebui (după mintea mea) să fie prilej de veselie. Drept e că e cam greu să te veseleşti cînd afară e mohorât şi frig. Şi când imnul naţional răsună ca un marş funebru. Da' asta cu imnul e altă durere de-a mea, nu e momentul acum. Poate am să o disec cu altă ocazie.
2. Dacă tot e parastas să se dea şi sărmăluţe la tot poporu'! Aşa încât toate televiziunile să îşi înceapă buletinele de ştiri cu "în toate oraşele ţării oamenii s-au călcat în picioare pentru a ajunge la sarmalele oferite cu ocazia zilei de 1 Decembrie". Anul ăsta, în mod exceptional, ştirea asta a căzut pe locul doi, fiind devansată de ultimele noutăţi de la BEC. Dar a rămas în top, fiind din plin exemplificată cu imagini în care hoarde de cetăţeni fericiţi şi veseli de ziua lor naţională se urcau unii peste alţii să prindă sărmăluţa dătătoare de... chiar aşa, oare dătătoare de ce? Stimaţi conducători - naţiunea e flămândă! Daţi sarmale mai des!
3. În toată atmosfera asta tristă şi plină de depuneri de coroane, se găseşte protevelu' să fie vesel nevoie mare (aşa cum ar trebui să fie tot poporu), însă veselia lor e un altfel de veselie. O veselie şi o fericire măsurată în români emigraţi şi plini de succes. Cum e şi cazul domnului George, care trăieşte pe un vaporaş fără de motor în portul New York. Ei bine, m-a amuzat copios domnul cu pricina, care se mândrea că trăieşte de 17 ani acolo, şi pentru asta face mari sacrificii: se încalţă cu "şuzi" de 5 dolari, şi-a adus şi feciorul să împartă fericirea visului american, fecior care munceşte de dimineaţa până seara să câştige banii necesari traiului, bani care însă se duc pe avocaţi care să-i ajute să nu fie evacuaţi din port, fiindcă ăsta e visul oricărui român, să trăiască pe o barcă în America. Eh, vorba domnului George, cine mai stă în New York cu doar 500 de dolari pe an? Şi o mai şi bate în cap, construind machete de vaporaşe evaluate de el personal la zeci de mii de dolari, însă din păcate, doar de el. Da' na... nu toţi ştim să avem succes! Noroc cu protevelu manelu că ne mai ridică vălul neştiinţei de pe ochi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu