marți, 16 decembrie 2008

De unde îl ştiu io pe ăsta?

Pun pariu ca vi s-o întamplat multora din voi să vedeţi pe stradă, în piaţă, undeva, o figură pe care să nu ştiţi de unde s-o luaţi. Ei bine, mie mi se întamplă destul de des. Şi nu, n-am nevoie de lecitină, încă mă duce memoria. Starea asta de confuzie vine din altă parte.
Iaca să vă dau un exemplu.
Acu' câţiva ani buni, pe vremea când era Metro numa' în Bucales şi la Braşov, aveam obicei să trag la Metro în drum spre casă, că acolo ştiam sigur că-i deschis la budă. Aşa am făcut şi cu astă ocazie de care vreau să vă povestesc. Mnoah, după ce-mi rezolv io problemele fiziologice, încep să fac cuie prin parcare, că onor partenera de excursie se băgase în magazin să mai cumpere una-alta, "numa' scurt, nu stau mult". Şi cum stăteam io de futui pomană în parcare, numa' ce mă trezesc privindu-mă în ochi cu un nenea ce se fâţâia şi el pe acolo. Probabil trecea prin aceeaşi fază ca şi mine. Şi-mi dau seama că-l ştiu de undeva. Da' de unde? Încep să-mi storc creerii... nimic... blank... zero... nici o fărâmă de informaţie. Şi fiindcă momentu' penibil tindea să se prelungească periculos de mult, îmi calc pe inimă şi-l... salut. Ca să nu-mi iasă vorbe te miri pe unde că-s ţăran şi nu salut oamenii. El îmi răspunde, io, ce să fac?... Merg mai departe: "Şi, ce mai faceţi domnu'... ăăăăă... că nu v-am mai văzut de un car de ani!". "Ooo, bine" îmi zice "tot aşa cum mă ştii". Fuck me! Speram la o informaţie mai utilă de atât! Continuăm aşa preţ de câteva minute, schimbând impresii care mai de care mai neutre. La un moment dat apare şi consoarta lu' nenea. Pe ea n-o ştiu! Dar fiindcă apăruse, şi se grăbea tare, ne salutăm de revedere, şi rămân singur în parcare. Io şi cu dilema mea. Cine o fi? De unde-l ştiu?
Îmi vine şi mie dup-o vreme rându' să plec spre casă. Şi purced la drum, frământat de problemă. Şi după fo' 150 de kilometre, mă fuljeră! Şi-mi dau seama cine-i nenea, şi de unde îl ştiu io! Îmi dau seama, dară, că tocmai mă conversasem banalităţi cu nenea Crăciunescu, şefu' arbitrilor de folbal la vremea aia. Şi că-l ştiam aşa bine de la TELEVIZOR! Amu să nu credeţi că-s f-un mare microbist. De fapt, am ajuns în ultimii ani să urăsc sportu' ăsta, aşa cum urăsc manelele şi cocalarii. Da' pe vremea aia îl dădeau mult la ştiri pe nenea Crăciunescu.
Aşa că pe la Vâlcea mă liniştisem. Io. Da' mă gândeam la nenea săracu'... io reuşisem să scap de obsesie, da' el, el? Cum avea să afle cine eram io şi cu cine îşi pierduse vremea în parcare la Metro? Era clar! N-avea nici o şansă!

vineri, 12 decembrie 2008

Barosul si flexul

In fata blocului era un mic loc de joaca. Nu cine stie ce, dar mamicile erau fericite ca aveau unde sa dea drumul odraslelor sa se dezlantuie. Blocul pe de o parte, gard pe de alta, pustii erau in siguranta. Mai ales ca din cand in cand cate un binevoitor mai aducea cate o bascula de nisip, deliciul lopaticilor.

Acu' vreo doi ani primaria a pus doua hinte langa batatorul de covoare si doua mese de ping-pong. Care au rezistat exact doua zile. Mesele de tenis au fost sparte cu barosul si leaganele taiate cu flexul. Autor? Evident necunoscut, dar am auzit ca ar fi fost o scarba de pensionar care are ferestrele spre locul de joaca.

Astazi primaria a refacut locul de joaca. Fotografia a fost facuta imediat dupa ce au plecat muncitorii si putin inainte ca locul de joaca sa se umple de pici chiraind de bucurie ca si cand ar fi primit jucarii noi (yummy!).


Sunt curios cat o sa reziste de data aceasta, inainte sa apara barosul si flexul.

Dar daca-l prind pe idiotul ala asupra faptului s-ar putea sa moara de mana mea (deci daca nu mai apar pe aici inseamna ca...)

joi, 11 decembrie 2008

Obeliscul

Oare de ce, ori de câte ori ni se arată ochilor o imagine ca cea din tabloul de mai jos, mintea ne-o ia razna şi prima idee ce ne fulgeră prin cap are conotaţii obscene? Nu ştiu, probabil aşa suntem făcuţi, deopotrivă femei şi bărbaţi (am pus femei în faţă că aşa e politicos în societatea în care trăiesc, dacă eram musulman - ceea ce nu-s - aş fi zis bărbaţi şi femei).

În fine, trecem de asta şi să vă povestesc ce mi-a evocat mie tabloul ăsta. După aia vă zic şi unde l-am văzut.

Prin clasa a 9-a sau a 10-a (nu mai ţin bine minte că am îmbătrânit între timp) era la modă pe la chefuri, după ce lumea se cherchelea cât de cât, aşadar era la modă MIMA. Bănuiesc că ştim cu toţii despre ce e vorba, dar pentru conformitate o să explic foarte scurt: e un joc în care 2 echipe se înfruntă, mimând pe rând diverse subiecte oferite ca temă de echipa adversă. De mimat mimează pe rând fiecare membru al echipei câte un subiect. Iar colegii de echipă trebuie să ghicească despre ce e este vorba.
Asadar, eram la o mimă cu dragii mei colegi. Şi ne vine rândul. Şi unul dintre noi (n-are importanţă cine - să-i zicem Trey) primeşte subiectul. Îi cade faţa. Nouă la fel. Am pus-o - ne zicem în sinea noastră. În fine, onoarea trebuia spălată, mai ales că ăialanţi se tăvăleau deja de râs.
Noah, şi începe Trey să ne arate ceva înalt. Un bloc... neah. Înalt şi subţire. Pfuuuu.... un stâlp. Neah. Se lasă păgubaş. Nu mergea în direcţia bună. Încearcă bietul de el to' felu de alte scheme. Noi nimic. Adverşii - crăcănaţi de atâta râs. Şi în momentu' oportun, pe Trey îl loveşte inspiraţia. Şi unde nu-mi începe a se undui, a se pipăi... noi deja eram interzişi. Ce naiba face ăsta? De la înalt şi subţire acu parcă era lovit de hormoni. Da' omu nu se opreşte aici. Numa-l vedem că începe a şi-o lua la frecat. Şi face un gest larg către noi, cuprinzându-ne pe toţi, şi continuă a mima pe cel mai mare şi mai tare onanist de pe planetă.
Evident că au început a curge către el concluzii de tot felul, care nu dau bine în public. Nimic însă nu corespundea descrierii subiectului de mimat. Într-un final ne vedem nevoiţi să ne declarăm învinşi.
"Ce naiba ai avut mă de mimat?" sărim cu toţii la el.
"Cum ce, mă boilor, onaniştilor, idioţilor, cum ce? Un OBELISC!"
"Şi ce naiba te zgâmboiai aşa la noi?"
"Păi mă, bătuţi în cap mai sunteţi!"
Şi atunci cred că unuia din noi i-o căzut din înaltu' cerului REVELAŢIA:
ÎNALT... SUBŢIRE... şi VOI O BE-LIŢI!!!
Adică OBELISC!
Mânca-l-ar tata pe el Trey!

Tabloul Horia Damian, Coloana poate fi văzut în perioada aceasta la Galeriile de arta Artmark. Această relatare a fost scrisă pentru a participa la concursul organizat de Dgeneration.

Secretul bine pazit

Am descoperit ca, pe langa punctul G, femeile mai au cel putin un secret care este total necunoscut barbatilor. Atat de bine pazit, incat imi vine sa cred ca este transmis genetic din generatie in generatie.

Ma duc cu un coleg la un magazin, sa cumpere un fier de calcat la prietena. Dupa doua ture de rafturi colegu' il alege pe cel mai aerodinamic, si-l cheama pe unul din supraveghetori sa i-l dea. Vine baiatu', si in loc sa-i faca hatarul, il ia la intrebari:

- Sunteti sigur ca il doriti pe acesta?
- Mmm... da...
- Dumneavoastra calcati, sau nevasta?
- Pai... prietena...
- Aha... in cazul acesta va rog sa reveniti cu prietena.

Colegu' a ramas un pic interzis, cautand din ochi semnul cu "Numai pentru doamne" agatat de raftul cu fiare de calcat. Intre timp intru eu in schema:

- Domnu'... ia explicati si mie: care-i treaba?
- Stiti, toate fiarele de calcat cumparate de domni ni se intorc inapoi la schimb. Si e atata hartogarie de facut incat sefu' ne-a interzis sa mai vindem la domni...

Doamnelor, trebuie sa ma recunosc invins: nu ne destainuiti si noua secretul dupa care se recunoaste un fier de calcat bun? Punctul G s-ar putea sa-l descoperim si singuri, da' asta mi-a pus capac...


miercuri, 10 decembrie 2008

Au trecut alegerile?

Da, au trecut:

"Activităţile de construcţie a Autostrăzii Transilvania vor fi reduse substanţial, iar această măsură ar putea afecta până la 2.300 de angajaţi". (Sursa)

Batatorul De Covoare

Se apropie Craciunul. Momentul in care, pentru a doua oara din an, revine in forta Batatorul De Covoare. Diabolicul dispozitiv format din partea fixa, o teava in forma de U, infipta zdravan in pamantul din fata la fiecare bloc al scumpei noastre patrii, si din partea mobila, din nuiele sau plastic, vanduta in magazinele do-it-yourself. De partea fixa se agata un covor, iar de partea mobila un idiot, si intreg dispozitivul este transformat, intr-o sursa de poluare. Biologica, si, mai ales, sonora.

Se bat covoare dimineata, se bat la amiaza, se bat seara. Se bat si noaptea, ca doar nu vrei sa vada vecinii ce mizerie ai adunat in casa.

Toata lumea bate covoare. Batatorul De Covoare nu are odihna. Nu conteaza ca ai venit din schimbul 2, rupt de oboseala, si dimineata ai vrea sa dormi. La ora 7 punct suna sirena si Batatorul isi incepe activitatea. Seara, la fel. Nu poti face nimic ce implica un pic de liniste, fiindca Batatorul rade de geamul tau termopan cu sticle de 6mm, si intra peste tine.

Unul din marile mele socuri pe care le-am avut la prima mea vizita in Jermania a fost sa descopar ca "aia" nu au Batatoare! Era o specie eradicata complet. Si atunci m-am bucurat, mi-am zis ca uite ca se poate, in 10-15 ani o sa fie si la noi liniste de Sarbatori.

Silly me...

luni, 8 decembrie 2008

Bunica

Am ramas fara nici un bunic. Ultima mea bunica s-a stins ieri, la 102 ani...

Despre morti numai de bine, se zice. Dar despre aceasta bunica nici sa vrea nu cred ca ar putea cineva sa spuna ceva rau.

Mica de statura, blajina, cu privirea senina. Asa mi-s primele amintiri despre ea, asa s-a si dus dintre noi. Viata nu cred ca i-a fost usoara, nu cred ca avea cum. Primul razboi l-a prins ca si copil, pe al doilea, inclusiv refugiul din Ardealul cedat, ca om matur, cu toate responsabilitatile fata de familie. A urmat perioada neagra a interzicerii cultului Greco-Catolic, cand a fost alaturi de bunicul, care a fost preot. Prin toate a trecut cu fruntea sus, cu Biblia in mana, nedezicandu-se niciodata de crezurile ei.

A fost senina si lucida pana in ultima ei zi. S-a stins in sfanta zi de Duminica, dupa ce a ascultat la radio, ca de obicei, slujba de la Vatican. Nu a fost tintuita la pat, dar, fiindca la nouazeci si ceva de ani a insistat sa alerge prin curte dupa gaini si si-a rupt soldul, nu se mai putea misca fara ajutor. Ultima ei dorinta din ultimii ani a fost ca Dumnezeu sa o ia mai iute, sa nu-si mai chinuie copii care aveau grija de ea.

De astfel de oameni trebuie sa-ti aduci aminte cu respect. Si cu un zambet.

M-a amuzat cand mi-am dat seama ca bunica are o varsta venerabila. Nascuta in 1905, a iesit la pensie in 1959, la 54 de ani, cu un an mai devreme, pe motiv de boala, fiindca in acel an bunicul a fost arestat, si a trebuit sa aiba grija de copii. Sa zicem ca in acel an la oficiul postal s-a angajat o postarita noua, o tanara de 18 ani, si in primul ei drum "pe teren" i-a dus prima pensie bunicii. Inseamna ca aceasta postarita imaginara este, la randul ei, pensionara din 1996, iar urmatoarea postarita proaspat angajata, la fel de imaginara, i-a mai dus pensia inca 22 de ani!

Acum doi-trei ani acuza dureri intercostale foarte mari. Am chemat un medic, prieten. A consultat-o ce a consultat-o, dar n-a putut sa gaseasca nimic. Probabil ca la un pacient avand o asemea varsta nici nu prea stii ce si cum sa cauti. Eu eram in alta camera, si am auzit cum medicul a inceput sa o ia la intrebari.
- Si ia zi, bunica, ce faci dumneata toata ziua?
- Pai ce sa fac? Uite, citesc, ascult radio...
- Asa. Altceva, ce mai faci?
- Pai... cos!
- Ce cosi?
- Uite, am aici o etamina, fac o fata de masa la stranepoti.
- Ia arata-mi cum cosi.
- Pai uite asa. Iau acul, iau ata, bag ata in ac, tai ata, si cos uite asa...
In acel moment l-am auzit pe prietenul medic cum incepe sa rada in hohote. Dupa aceea i-a mai zis cate ceva bunicii, si a venit la mine.

Mi-a explicat ca din cauza ca vederea bunicii scazuse ii era din ce in ce mai greu sa bage in ac. Si de aceea isi punea ata din ce in ce mai lunga, sa-i ajunga mai multa vreme. Ceea ce ducea la miscari din ce in ce mai ample la cusut. De unde a aparut si o draguta de febra musculara... Asa ca reteta medicului a fost "ata mai scurta la cusut!"

Da, bunica mea nu mai e...

Adio, bunica... Dumnezeu sa te odihneasca in pace...

vineri, 5 decembrie 2008

NU ma invat minte!

Eu spun, si nici macar eu nu aud! Pai sa nu ma iau la palme?

Se pare ca mai am o dovada la ce am mai spus: O punga sigilata de cinci Twix in care sunt, evident, numai patru...


Numai ca de data asta nenorocitii au furat din punguta cu dulciuri pe care Mos Nicolae i-a adus-o unui copil!

Sa-i blestem sau nu?

marți, 2 decembrie 2008

Sărmăluţa naţională

Am aşteptat cu interes să văd cum va fi acest 1 Decembrie. Şi am văzut. Nu ştiu de ce mă aşteptam eu la mici schimbări. Se pare că nu e cazul.
Acum, să vă zic ce-mi place mie (NOT!) la ziua asta naţională:
1. Parcă toată ţara e la parastas. De-a lungul anilor, am tot aruncat câte o geană în curţile altora. Băi, frate, alţii pe lumea asta se veselesc de sărbătoarea lor naţională! Noi nu. Noi trebuie să ne plângem şi să ne comemorăm. Io nu zic că nu trebe făcut şi asta, dar în cazul ăsta poate că ar trebui să decretăm o zi a eroilor neamului, sau daca nu ajunge o zi, să fie mai multe! Şi în zilele alea să comemorăm şi să plângem. Ziua naţională ar trebui (după mintea mea) să fie prilej de veselie. Drept e că e cam greu să te veseleşti cînd afară e mohorât şi frig. Şi când imnul naţional răsună ca un marş funebru. Da' asta cu imnul e altă durere de-a mea, nu e momentul acum. Poate am să o disec cu altă ocazie.
2. Dacă tot e parastas să se dea şi sărmăluţe la tot poporu'! Aşa încât toate televiziunile să îşi înceapă buletinele de ştiri cu "în toate oraşele ţării oamenii s-au călcat în picioare pentru a ajunge la sarmalele oferite cu ocazia zilei de 1 Decembrie". Anul ăsta, în mod exceptional, ştirea asta a căzut pe locul doi, fiind devansată de ultimele noutăţi de la BEC. Dar a rămas în top, fiind din plin exemplificată cu imagini în care hoarde de cetăţeni fericiţi şi veseli de ziua lor naţională se urcau unii peste alţii să prindă sărmăluţa dătătoare de... chiar aşa, oare dătătoare de ce? Stimaţi conducători - naţiunea e flămândă! Daţi sarmale mai des!
3. În toată atmosfera asta tristă şi plină de depuneri de coroane, se găseşte protevelu' să fie vesel nevoie mare (aşa cum ar trebui să fie tot poporu), însă veselia lor e un altfel de veselie. O veselie şi o fericire măsurată în români emigraţi şi plini de succes. Cum e şi cazul domnului George, care trăieşte pe un vaporaş fără de motor în portul New York. Ei bine, m-a amuzat copios domnul cu pricina, care se mândrea că trăieşte de 17 ani acolo, şi pentru asta face mari sacrificii: se încalţă cu "şuzi" de 5 dolari, şi-a adus şi feciorul să împartă fericirea visului american, fecior care munceşte de dimineaţa până seara să câştige banii necesari traiului, bani care însă se duc pe avocaţi care să-i ajute să nu fie evacuaţi din port, fiindcă ăsta e visul oricărui român, să trăiască pe o barcă în America. Eh, vorba domnului George, cine mai stă în New York cu doar 500 de dolari pe an? Şi o mai şi bate în cap, construind machete de vaporaşe evaluate de el personal la zeci de mii de dolari, însă din păcate, doar de el. Da' na... nu toţi ştim să avem succes! Noroc cu protevelu manelu că ne mai ridică vălul neştiinţei de pe ochi!

luni, 1 decembrie 2008

Intr-o Romanie normala

Intr-o Romanie normala rezultatul alegerilor ar fi fost unul ideal. Un partid de stanga o treime, un partid de dreapta alta treime, si un partid de stanga cu masca de dreapta pe post de balanta. Orice initiativa parlamentara sau legislativa, fie ea de dreapta sau de stanga, n-ar avea sanse de reusita fara a fi argumentata si dovedita a fi viabila. Ar fi... ca-n rai!

Din nefericire, Romania nu e o tara normala.

Asa ca ne pregatim vaselina si / sau bagajele...